Maria Scorodinschi: Dacă aș fi avut atunci alături o ”campioană pozitivă”, poate nu aș fi trecut prin acest infern

Maria Scorodinschi din Drochia are 34 de ani. Are trei copii, un serviciu, titlul de ”campioană pozitivă” în cadrul proiectului UN Women Moldova, iar de curând – și un loc de onoare în clasamentul celor ”100 de femei influente 2017” potrivit opiniei BBC. Mulți ani la rând Maria a fost supusă violenței în familie. Mulți ani a tăcut, iar apoi a înțeles – ajunge! Și iată că deja al doilea an ea ajută alte femei să înfrunte violența și să trăiască o viață normală. Cum îi reușesc toate acestea, Maria ne-a povestit în interviul oferit site-ului nostru.

Maria, cum ați aflat că ați ajuns în ”Top 100 de femei influente 2017” potrivit canalului televizat BBC?

Mi-a spus despre aceasta colega mea din cadrul proiectului ”Devianța pozitivă”. M-am bucurat, bineînțeles, când am auzit această știre.

Dar cum a aflat BBC despre Dumneavoastră?

Mi-am povestit deseori prin mass media și rețelele de socializare istoria despre violența la care am fost supusă, m-am filmat în spotul social ”Scrisoare către fiica mea”, am oferit mai multe interviuri.

Știu că ajutați femeile care sunt victime ale violenței să iasă din această situație. Ce anume faceți în acest sens?

În Drochia suntem două campioane pozitive. Mergem cu regularitate, pe bază de voluntariat, la întâlniri cu alte femei din satele și orașele apropiate, le povestim despre soarta noastră, le spunem despre drepturile lor, le îndemnăm să nu tacă și să vorbească despre violența pe care au suportat-o sau încă o mai suportă. Le explicăm neapărat prin ce instrumente pot lupta pentru respectarea drepturilor și protecției lor, le încurajăm să lupte pentru viitorul lor. Ceea ce este deosebit de important: noi promovăm conceptul unor relații armonioase în familie, fiindcă scopul nostru primordial este să prevenim violența în familie, să facem tot posibilul ca violența să nu se producă și familiile să nu se destrame. Divorțul este o măsură extremă la care trebuie să recurgem doar atunci când nu se mai poate face nimic. Scopul nostru însă este să prevenim violența și, bineînțeles, să o stopăm dacă aceasta deja s-a produs. Femeile își deschid inima la asemenea întâlniri. Foarte multe nu-și cunosc drepturile, multe pur și simplu nu cred în ele însele, mai ales când este vorba despre femeile din zonele rurale. Aceste femei muncesc foarte mult, ele pur și simplu nu au timp să se gândească la sine și bineînțeles aceste 2 ore din cadrul întâlnirilor noastre sunt absolut necesare pentru ele.

Câte dintre femeile care vin la aceste întâlniri deja s-au confruntat cu violența?

Statistica pentru Moldova spune că una din 6 femei a fost supusă violenței minim o dată pe parcursul vieții. Iată și răspunsul. Multe dintre ele trăiesc și suportă violența, fiindcă nici măcar nu conștientizează că acest fenomen este ceva anormal. Cu regret, multe femei percep violența sexuală în familie ca fiind ceva normal. Ele sunt încredințate că dacă femeia este căsătorită, ea trebuie, este obligată să se culce cu bărbatul chiar dacă nu dorește acest lucru. Ele trăiesc cu aceasta și chiar încearcă să justifice un asemenea comportament prin faptul că, uite, la altele e și mai grav și trăiesc, respectiv și eu trebuie să rabd. Aceasta este mentalitatea noastră.

Au fost istorii care V-au răvășit și V-au rupt inima?

Fiecare istorie o trec prin mine însămi, fiindcă și eu am trecut prin aceasta și de fiecare dată ca și cum retrăiesc cu ele aceste momente. Cel mai greu îmi este să ascult istoriile victimelor violenței sexuale. Acest tip de violență te marchează și îți lasă sechele pentru toată viața. În opinia mea, față de această formă a violenței legislația noastră trebuie să fie mai dură, iar pedeapsa – mai aspră. Iar femeile nu trebuie să se jeneze să povestească că au fost supuse violenței sexuale, trebuie să se adreseze întotdeauna la poliție, pentru ca vinovatul să fie pedepsit.

15540819_712392118917620_2533323034275333768_o

De ce are nevoie femeia care a fost sau este supusă violenței?

În primul rând, femeia trebuie să știe că noi (mă refer la societate, oameni apropiați, colegi) o vom înțelege și că ea nu este singură. Multe femei nu se adresează după ajutor fiindcă se simt vinovate, or, practic întotdeauna agresorul își timorează victima și ea pur și simplu se teme să spună cuiva despre aceasta și îi este frică că nu va fi înțeleasă. Dacă femeia va fi sigură că va fi înțeleasă și acceptată, ea va cere ajutor.

Specialiștii afirmă că într-o ceartă întotdeauna sunt ambii de vină. Mai mult, în popor se mai spune: ”Ea l-a provocat!”. Cât de des Vă confruntați cu astfel de prejudecăți?

De fapt, în fenomenul violenței în sine nu există conceptul de provocare. Acesta pur și simplu nu există. Da, femeia poate să-și exprime o oarecare nemulțumire drept răspuns la care agresorul, pentru că nu cunoaște alte căi de soluționare a conflictului, recurge la violență. Aceasta este arma lui. Este instrumentul prin care poate opri femeia care este, spre exemplu, nemulțumită de ceva. Da, există alte metode mai pașnice, însă agresorul recurge la violență doar pentru că așa este mult mai simplu. Aud adesea că femeia a fost acea care l-a provocat, că ea însăși este de vină, însă aceasta nu este adevărat.

Cum credeți, ar trebui să lucrăm nu doar cu victima, ci și cu agresorul? În America, de exemplu, soțul-violator este obligat să facă cursuri de gestionare a mâniei. Cum credeți, este corect?

Sunt de acord cu Dumneavoastră. Cu regret, în țara noastră există un singur centru care lucrează cu agresorii în familie și acesta se află în Drochia. Agresorul poate, din proprie dorință, să parcurgă în cadrul centrului cursuri speciale timp de câteva luni. (Instanța de judecată îl obligă pe agresor să facă aceste cursuri. În caz de refuz de a se conforma, el riscă o pedeapsă sub forma privațiunii de liberate pe un termen de până la trei ani). Această terapie îi permite să înfrunte și să depășească traumele din copilărie, emoțiile negative și, ceea ce este foarte important, la aceste cursuri ei învață că conflictele în familie pot fi soluționate nu doar prin intermediul violenței, ci și prin alte metode. Eu consider că agresorii au, de asemenea, nevoie de ajutor, mai ales de suport psihologic. Sper că în viitor sistemul nostru de reabilitare a victimelor violenței se va desăvârși și se va lucra paralel, adică atât cu victima, cât și cu agresorul.

Există o convingere precum că dacă bărbatul a lovit o dată, el va lovi din nou și de un asemenea bărbat trebuie să fugi. Este adevărat?

Categoric, da. Fenomenul violenței este unul ciclic: începe cu o perioadă de tensiune sporită, urmată de o perioadă acută, după care oamenii se împacă, se iartă unul pe celălalt. Apoi totul începe de la capăt. De aceea, da, dacă bărbatul a lovit o dată, o va face neapărat din nou. Cu toate acestea, nu trebuie neapărat să pleci imediat de la el. Noi nu susținem această idee, adică de a pleca imediat. În cazul conflictului și producerii violenței trebuie să ceri ajutor. Mai mult decât atât, ajutorul trebuie solicitat atât pentru femeie, cât și pentru bărbat. La etapele incipiente, după prima lovitură peste obraz, femeia trebuie categoric să se adreseze după ajutor pentru a stopa acest proces. Dacă însă femeia suportă timp îndelungat violența, survine stadiul când nu mai poți schimba nimic. Atunci singurul lucru care mai rămâne este despărțirea, divorțul. Așa s-a întâmplat în cazul meu: am suportat violența timp de 8 ani până nu am ajuns în momentul când singura soluție era să fug de acest bărbat.

Însă nu în toate familiile se întâmplă astfel. Dacă femeia a cerut la timp ajutor, familia mai poate fi salvată. Și relațiile pot fi salvate.

Au fost cazuri când familiile s-au păstrat după prima lovitură? Eu, spre exemplu, nici nu-mi pot imagina ca soțul să mă lovească, iar eu să mă duc la psiholog și să construiesc din nou relațiile cu el! Cum îi poți oferi o a doua șansă acelui care te-a umilit?

Să știți că multe femei în țara noastră oferă nu doar o a doua șansă după ce au fost umilite, ci și a treia, și încă multe-multe alte șanse la număr. Fiindcă ele nu-și cunosc drepturile și percep violența drept o normă. De ce? Deoarece în societate persistă multe stereotipuri care au fost cultivate în noi timp de sute de ani. Spre exemplu, faptul că soțul te-a lovit este perceput ca fiind ceva normal. Este foarte complicat să schimbi mentalitatea cuiva. Însă schimbările se produc și, în primul rând, este vorba despre modificările în legislație și, inclusiv, despre proiectul campionilor pozitivi. De aceea, credeți-mă, familia poate fi salvată. Chiar și după prima lovitură. Fiindcă femeia are dreptul să trăiască o viață normală, fără violență.

Este posibil să-ți dai seama în perioada de curtare, de logodnă că tânărul sau mirele este un viitor agresor?

Bineînțeles. În primul rând, drept semnal servește controlul permanent asupra femeii, domnișoarei. Dacă tânărul o controlează permanent, adică cui a telefonat, unde a fost, cu cine a discutat, cine i-a expediat sms – toate acestea vorbesc despre un hiper-control. Și această stare de lucruri este anormală. Un asemenea indiciu poate fi observat deja la primele etape de îndrăgostire, de construire a relațiilor. Cu regret însă în multe cazuri dragostea orbește și fetele tinere și neexperimentate văd doar lucrurile bune, fără a observa aspectele negative. Deja după nuntă încep să se manifeste aceste calități negative și apar problemele. Iată de ce eu mă pronunț pentru ideea ca înainte de nuntă tinerii să trăiască cât mai mult timp împreună pentru a se obișnui unul cu celălalt, pentru a vedea cum se comportă alesul în diferite situații, cum se comportă cu alte femei, cu mama, sora etc. Nu este cazul să te grăbești.

Ați menționat mai sus că ați trăit timp de 8 ani într-o relație violentă. Cum a fost?

Am trăit cu un bărbat care a fost de la bun început un agresor tipic. Greșeala mea a fost că la începutul relației noastre nu am atras atenție la acele semnale la care am făcut referire mai sus. M-am căsătorit repede, forțat, fiindcă rămăsesem însărcinată de la el. Iar el mi-a pus o condiție: fie mă căsătoresc cu el, fie avortez. Am acceptat ultimatumul lui de frică. Relațiile noastre au început de la frică. Dacă aș fi avut atunci alături o ”campioană pozitivă”, poate nu aș fi trecut prin acest infern și m-aș fi despărțit imediat de el. Consecințele unor asemenea relații rămân pentru toată viața. Dacă rănile fizice se tămăduiesc, rănile produse de relațiile violente supurează timp foarte îndelungat.

La câți ani V-ați căsătorit?

La 25. Însă aceasta este a doua căsătorie. De la prima căsătorie, care a eșuat, către acel moment deja aveam un fiu.

Acum ați înțeles care e fost acel prim semnal de alarmă după care ar fi trebuit să plecați?

Desigur. A fost momentul când el m-a insultat pentru prima dată. Apoi m-a umilit și a început să mă umilească tot mai mult și mai mult. Atunci ar fi trebuit să înțeleg că el nu este bărbatul potrivit pentru mine, însă nu dispuneam nici de informație, nici nu aveam curajul să plec de la el. Eram dependentă de el din punct de vedere economic, nu aveam un loc de trai, de aceea am răbdat.

Ați încercat totuși să faceți ceva?

Am încercat să discut cu el, însă el pur și simplu mă lua în derâdere. Pe lângă aceasta, eu crescusem într-o familie în care nu era primit să-ți exprimi emoțiile, de aceea pentru mine aceasta a fost foarte complicat. Este foarte greu să răspunzi ceva când omul apropiat te umilește, de aceea am încercat să-i scriu niște scrisori. El însă pur și simplu râdea și-mi spunea că mă joc cu focul, că trăiesc cu niște iluzii. Atunci m-am închistat, fiindcă am înțeles că nu am cu cine discuta. El îmi insufla frică. Când îl vedeam, începeam să tremur și mi se oprea un nod în gât. Este imposibil să discuți cu o persoană de care ți-e frică. Este imposibil fizic.

15370047_709197869237045_1484025810139154463_o

15443076_709198615903637_6384811622159578567_o

Care a fost acea ultimă picătură când ați înțeles că nu mai puteți suporta?

Ultima picătură a fost când într-o noapte el s-a năpustit asupra mea în prezența copiilor. Copiii plângeau, privind la tot ce se întâmplă. Atunci am plecat. Însă către acel moment deja știam unde voi merge, ce voi face, adică eram gata să plec. Dacă nu aș fi avut unde pleca, aș fi rămas și aș fi suportat violența în continuare. Aceasta este o problemă gravă: femeia nu știe unde să se ducă, de aceea rămâne.

A ridicat mâna și asupra copiilor?

Asupra fetelor – iar el este tatăl lor – niciodată. Iar pe băiatul din prima căsătorie permanent îl tachina, îl bătea și eu vedeam toate acestea, dar suportam în tăcere.

De ce?

Mi-a fost foarte greu. Imaginați-vă ce simte o mamă care nu poate face nimic în timp ce copilul ei este umilit, insultat, lovit? (Maria tace un timp). Însă eu eram dependentă de soț, mi-era frică de el, nu avem unde pleca, frica era mai puternică decât rațiunea, frica mă paraliza, nu puteam întreprinde nimic din cauza fricii. Trăiam cu această frică în fiecare zi. Aceasta a fost o suferință îngrozitoare.

Câți ani are fiul Dumneavoastră?

În noiembrie va împlini 15 ani.

El V-a iertat?

Încă îmi mai reproșează că în acele momente eu nu l-am protejat. Bineînțeles că are dreptate și din această cauză mă doare și mai mult. Este o traumă pentru el care se va vindeca cu greu. Oricum, nu mai pot întoarce trecutul și noi trebuie să facem tot posibilul ca viitorul să fie mai bun decât trecutul.

Judecați foarte înțelept. Ce sau cine V-a ajutat să depășiți această traumă, să începeți viața de la capăt?

Am primit ajutor în Centrul ”Ariadna” din Drochia. Am aflat despre el de la o femeie și am mers personal la centru. Și iată acolo mi s-a spus că pot avea o altă viață. Însă toate acestea mi-au luat ceva timp până am conștientizat, până m-am ”copt”, până m-am hotărât să rup această relație. Cu mine au lucrat psihologi, lucrători sociali, juriști. Este un proces complicat. Venisem la centru atât de înfricoșată, intimidată, încât la început mă uitam permanent speriată prin părți – îmi era frică că soțul m-a urmărit și mă așteaptă după colț. M-a ajutat de asemenea credința în Dumnezeu. Sunt într-o relație prietenească cu El, care mă ajută să depășesc multe lucruri.

Mulți spun despre victimele violenței: ”De ce a răbdat atâta timp? De ce nu a cerut ajutor? Că doar există acum atâtea posibilități?”. Răspunsul meu este: fiindcă nu putea. Eu înțeleg cât este de complicat să faci acest pas. Este foarte greu să-ți depășești frica. Doar dacă vei reuși să-ți învingi frica vei putea merge mai departe. Deja atunci, când nu mai ai frică, poți lucra asupra aprecierii de sine, să te gândești cum vei trăi fără bărbat, singură, cum îți vei câștiga existența, cum îți vei crește copiii.

Acum planificați să construiți o nouă relație?

Nu, acum – nu. Am nevoie de timp pentru a-mi reveni. Eu am crescut cu un tată-agresor. În adolescență am fost abuzată sexual de un preot și acum am nevoie de timp pentru a putea avea încredere în bărbați. Este foarte greu pentru mine. Eu nu caut acum relații noi și mă concentrez pe creșterea și educația copiilor. Facem tot posibilul ca să ne construim propria casă. Acesta este scopul meu acum. Am trăit 33 de ani în acest cerc al violenței și doar în ultimii doi ani m-am smuls din el.

Dumneavoastră sunteți conștientă de faptul că meritați un monument pentru tot ce ați avut de suferit și pentru faptul că nu V-ați ieșit din minți?

Bineînțeles, acele traume pe care le-am suferit în copilărie m-au marcat profund. Acum însă sunt bine. Mă inspiră alte femei, mă încurajează și mă sprijină mulți oameni și aceasta mă ajută. Mă ajută întotdeauna specialiști, psihologi, fiindcă momente dificile mi se mai întâmplă să am.

15235636_702443089912523_6533729432224117461_o

V-ați iertat părinții?

Desigur. Părinții nu ți-i poți alege. Da, în familie a fost o situație dificilă și eu am acceptat-o. Eu nu puteam schimba nimic. Astăzi îmi este foarte dor de tata, indiferent de faptul cum a fost sau cum m-a tratat în copilărie. Îmi lipsește foarte mult, îmi lipsesc discuțiile cu el. Nu am avut parte de aceasta în copilărie și aș vrea să recuperez acum. Nu simt ură față de el. L-am iertat.

Cum le explicați copiilor că violența este ceva rău?

Oh! Aceasta este o luptă zilnică. Astăzi violența este peste tot: și la grădiniță, și la școală, și la terenurile de joacă. Eu bineînțeles discut în fiecare zi cu fetele. Le explic permanent că violența nu este o soluție și că în orice situație se poate negocia și se poate soluționa conflictul fără violență. Însă această muncă este zilnică, pe termen lung și foarte voluminoasă. Să știți că nici mie nu-mi reușește întotdeauna. Uneori și răbdarea mea ajunge la limită și în asemenea momente mă străduiesc să inspir adânc și să ies afară. Când revin, pot continua calm discuția.

Foto: UN Women Moldova

Elena Derjanschi