Dacă cuiva dintre voi, dragi cititori, ca și mie de altfel, nu îi place transportul supraaglomerat, persoanele care stau prea aproape în timpul discuției și strângerea de mână în cadrul prezentărilor reciproce, atunci articolul de astăzi cu psihologul Inna Vutcariov, despre spațiul intim personal și hotarele personalității este tocmai de ce aveți nevoie. De ce? Aflați din ceea ce urmează!
Inna, spune-ne, te rog, există oare careva limite clar delimitate care determină spațiul intim al omului?
Bineînțeles, din punctul de vedere al psihologiei, spațiul intim constituie de la jumătate de metru până la 3 metri. Adică mai aproape de jumătate de metru noi admitem oamenii pe care, cel puțin, îi cunoaștem și în care avem încredere. Distanța de 30-40 cm de la persoană este deja un spațiu intim, în care îi admitem doar pe cele mai apropiate persoane, pe rude, de exemplu. Spațiul personal de fapt creează sentimentul de confort și securitate. Dacă ați observat, când sunteți în conflict cu o altă persoană și sunteți în acest timp foarte aproape de el, spiritele se încing și mai tare: noi simțim tensiune, disconfort, ne sufocăm. De aceea eu sfătuiesc insistent ca în momentul conflictului să vă depărtați cât mai departe de persoana respectivă, varianta ideală fiind să plecați în odăi diferite cel puțin pentru o anumită perioadă.
Adică, dacă în vreo alee întunecată începe să mă agaseze vreun adolescent problematic, nu merită să mă apropii de el prea aproape cu fraza ”Ce vrei?”?
Categoric, în caz contrar riști să îți creezi neplăceri. Cel mai bine e să nu atragi atenția asupra acestui fapt.
Dar ce poți spune despre oamenii care în timpul conversației te iau de mână, te mângâie pe umăr, încearcă să se atingă de tine?
Fie că această persiană se atribuie la acea categorie de oameni care percep informația tactil, prin senzații, fie este vorba de o persoană care în felul acesta încearcă să suprime alte persoane. Uzual, noi numim asemenea personalități vampiri energetici. De regulă, după contactul cu ei avem un sentiment de oboseală, de epuizare, disconfort.
Cât este de importat pentru un copil să aibă spațiul său personal, de exemplu, odaia sa?
Când apare pe lume, copilul nu înțelege unde se sfârșește personalitatea lui și unde începe personalitatea mamei. Dar odată cu trecerea timpului, aproximativ de la 1,5 ani el începe să se îndepărteze de ea. Către trei ani, deja observăm o personalitate completă, copilul începe de vorbească despre sine la persoana întâia, are propriile dorințe, o anumită atitudine față de ceea ce îl înconjoară, o părere formată despre un lucru sau altul. Tocmai către această vârstă (2-3 ani) pentru copil este important să aibă un spațiu personal, pe care îl poate numi al său. Varianta ideală este să aibă propria odaie, însă dacă o asemenea posibilitate nu există, atunci trebuie să aibă cel puțin un pat separat, să i se aloce un loc în dulap pentru hainele lui, să aibă o măsuță și un scăunel care să fie doar ale lui etc. Este important să înțelegem că imediat ce i-ați spus copilului: ”Acesta este dulapul tău” sau ”Acesta este patul tău”, din acel moment el într-adevăr îi aparține copilului și părinții nu trebuie în nici un caz să atenteze la spațiul intim al copilului sau la lucrurile lui personale. Trebuie să respectăm copilul ca și personalitate, doar atunci el se va respecta pe el însuși. Or, ca și părinți, nu vă doriți ca fiica voastră să se culce cu toți la rând când se va maturiza? Pentru aceasta trebuie din copilărie să delimitați clar limitele personalității copilului, doar astfel el va înțelege unde este comportament rău și unde este promiscuitate, ce este bine și ce este rău.
Adică, asemenea lucruri mărunte la prima vedere, se pot răsfrânge atât de serios asupra personalității copilului în viitor?
Da, ele formează hotarele percepției. Adesea comportamentul ilicit, promiscuitatea, diferitele tipuri de adicție se formează anume din cauza faptului că din copilărie copilului i se încălcau hotarele personalității. Iată, de exemplu, eu, ca personalitate formată, integră, sănătoasă, dacă mă voi pomeni într-un cerc de persoane care utilizează droguri, voi putea spune ”Nu, aceasta nu e pentru mine. Eu mă simt confortabil și fără aceasta”. Ca să înțelegi mai bine ce înseamnă o persoană fără granițe personale, imaginează-ți că ea este apă. Iar apa ia forma acelui recipient în care nimerește. Aceasta înseamnă că omul cu granițe personale neformate, nimerind în mediul narcomanilor, va deveni narcoman; nimerind într-o comunitate criminală, va deveni un infractor.
Bine. Noi am aflat că micul omuleț are nevoie de propriul spațiu, de odaia sa. Mai există și altceva de ce are nevoie?
Nu, desigur, odaia delimitează spațiul personal pentru o anumită perioadă. Totuși, către 10-11 ani, granițele personale sunt determinate de faptul că părinții niciodată și pentru nimic în lume nu îi vor scotoci prin buzunare, nu îi vor citi jurnalul personal, nu vor intra prin efracție în rețelele lui de socializare, nu îl vor pune la colți prin cuvintele ”Ia, suflă!”.
Adică, dacă un copil de 10 ani vine acasă de la școală rău dispus, nu trebuie să insistăm cu întrebările?
Categoric, nu. Copilul are viața sa personală. Dacă va vrea, vă va spune el însuși totul.
Ok, să revenim la conceptul de ”privacy” care există la americani, dar nu se găsește la noi. Iată eu, de exemplu, simt un sentiment fizic de disconfort când stau în troleibuz pe banchetele ”față în față” sau, venind pentru un interviu, o persoană necunoscută încearcă să mă sărute. Ceva nu e în regulă cu mine?
De regulă, persoanele care sunt afectate atât de mult de atentarea la spațiul lor privat, în copilărie nu au primit suficientă dragoste părintească, tandrețe, aceștia sunt niște oameni rigizi, reci, zgârciți la exprimarea sentimentelor. În asemenea situații ei se simt neputincioși, nu știu cum să reacționeze, pentru că nu sunt obișnuiți cu un contact apropiat. În principiu, și tu, și persoanele asemenea ție, pot fi lăsate în pace dacă asemenea lucruri nu complică prea mult viața. Dacă însă după fiecare călătorie în troleibuz omul își pierde cunoștința, este necesar de lucrat asupra acestei stări.
În general, în transportul public granițele spațiului intim se estompează, pentru că noi, inconștient, ne pregătim pentru această încercare și, de regulă, alegem acea poziție care va fi comodă pentru noi.
Dar dacă la o ședință de lucru, de exemplu, o persoană necunoscută îți întinde mâna, iar tu nu vrei să o strângi, cum să procedăm?
Aceste sunt reguli de etichetă care trebuie respectate. De aceea, în asemenea caz, probabil va fi mai corect dacă vom fi mai flexibili și vom accepta pur și simplu regulile jocului. Vrem noi sau nu, dar trăim în societate și suntem nevoiți să interacționăm cu alte persoane. Când comunici cu o persoană timp îndelungat, putem să-i spunem direct: ”Uite, tu mă îmbrățișezi, mă săruți, dar pe mine mă cam încordează aceasta. Hai să lăsăm aceasta”. Dacă însă vă dă mâna o persoană necunoscută, mai bine este să i-o strângi, chiar dacă nu îți este atât de plăcut.
Ce pot face oamenii care își ispășesc pedeapsa în închisoare: cum te poți simți singur într-o celulă de 40 de persoane?
Aceasta este esența vieții de penitenciar. Oamenii sunt agresivi, sunt permanent încordați, simt disconfort anume din cauza faptului că nu pot fi singuri niciodată, pentru că permanent li se încalcă granițele intimității. Întrebarea pe care ai formulat-o îi îngrijorează pe oamenii din lumea întreagă. Să spunem că aflându-se în închisoare oamenii, ca în transportul public, pentru o anumită perioadă se deconectează, își blochează emoțiile. După cum arată experiența, 90% din deținuții care se află în penitenciar, cu timpul învață să respecte granițele personale ale altora. În așa măsură, încât uneori ajung la extreme. De exemplu: odată, când consultam în închisoare, am rugat să fie chemată o anumită persoană. Acel pe care l-am rugat să facă acest lucru, a revenit cu cuvintele ”El doarme”. La rugămintea mea de a-l trezi pe omul de care aveam nevoie, el a răspuns: ”Eu nu o pot face, pentru că el doarme”. Adică oamenii, aflându-se în detenție, înțeleg că poți încălca granițele personale ale altcuiva doar în situații excepționale.
Bine, spune-mi, te rog, cum poți calma o persoană cu granițe personale șterse care ți se vâră literalmente în suflet cu o anumită cerere?
Cu certitudine, în asemenea momente, nu trebuie să respingi brusc persoana, pentru că persoanele cu granițe nedelimitate, în majoritatea cazurilor, sunt foarte vulnerabile și percep foarte dureros asemenea lucruri. Pentru a soluționa calitativ o astfel de situație, poți pur și simplu să lovești ușor de câteva ori persoana pe umăr, acest gest sugerează că trebuie să ieși din contact. O asemenea manipulare se percepe la nivel instinctiv, omul va înțelege singur că insistența lui vă este neplăcută. Bineînțeles, trebuie să vorbești calm cu asemenea persoană, fără a ridica vocea, însă hotărât, astfel încât celălalt să înțeleagă că îl respectați, însă cereți același respect în schimb.