Eroul interviului de astăzi – Alexandr Biriucov, consultat în cadrul asociației obștești ”Здоровое Будущее” (Un viitor sănătos) din orașul Tiraspol, unul dintre participanții campaniei de informare ”Statutul meu nu este un secret”, un soț iubitor, un tată fericit și o persoană care trăiește cu HIV.
Alexandr, ce V-a determinat să Vă implicați în campania ”Statutul meu nu este un secret”?
Am făcut acest pas pentru ca băieții care trăiesc cu statut HIV-pozitiv, care se simt niște paria, care consideră că societatea îi tratează negativ, să iasă din această stare, pentru că este foarte greu să trăiești astfel. În ceea ce mă privește pe mine, știind de mult timp că am HIV, pur și simplu am evitat acest subiect.
Vă era frică, rușine?
La început eu pur și simplu nu vroiam ca rudele să afle despre aceasta, de aceea mă străduiam cum puteam să ascund acest fapt. Către acel moment relațiile mele cu ei deveniseră critice și mi se părea atunci că această știre le va distruge pentru totdeauna.
Totuși, în cele din urmă, le-ați spus adevărul?
Bineînțeles.
Care a fost reacția lor?
Spre uimirea mea, reacția a fost normală. Cu toate acestea, cu unii dintre ei pur și simplu nu discutăm acest subiect. Probabil, ei nu sunt deocamdată pregătiți pentru asemenea discuții, cel puțin, așa cred eu.
Apropo, această acțiune și interviul nostru – este pentru prima dată când vorbiți public despre statutul Dumneavoastră?
Eu nu afișez statutul meu, însă dacă se abordează acest subiect, îl pot discuta fără probleme.
De câți ani trăiți cu HIV?
Potrivit presupunerilor mele, peste 15 ani. Realitatea este că eu timp îndelungat nu am făcut testul, nu vroiam să știu adevărul, deși presupuneam că s-ar putea să fiu infectat. Diagnosticul meu s-a confirmat în anul 2007. Presupun că m-am infectat în închisoare, printr-o seringă comună.
Acum administrați tratamentul ARV?
Da, în iunie se împlinesc opt ani de când sunt în tratament.
Tratamentul de acum opt ani se deosebește de cel de astăzi?
Da, bineînțeles. Dar nu aș putea spune acum care sunt diferențele la nivelul senzațiilor, pentru că atunci când am inițiat tratamentul, eram în ”sistem”, de acea nu simțeam efectele adverse ale acestuia. Pe atunci aveam doar două stări: când eram sub influența drogurilor și viceversa.
Stați o clipă, cum adică, fiind în ”sistem” ați început tratamentul?
Odată, în ajun de Revelion, m-am drogat nereușit și am introdus o infecție, a început o stare septică, am ajuns la spital. Anume atunci am fost diagnosticat, aveam doar 50 de celule de imunitate, plus stare septică, plus pneumonie, cântăream 53 de kg.
Erați conștient în ce groapă, exprimându-mă literar, Vă aflați în acel moment?
Eu înțelegeam că vreau să mă droghezi și de restul nu îmi păsa. Am avut noroc de un medic care mi-a explicat corect ce înseamnă TARV și de ce am nevoie de el. Medicul îmi vorbea despre toate acestea foarte discret, timp de aproape două săptămâni îmi aducea bomboane, servea cu mine ceai. Și iată că într-una din zile, când probabil deja obosise de această situație, el mi-a spus direct: ”Sașa, tu înțelegi că dacă nu vei bea tratamentul, vei zdohni?” (râde). Și atunci eu am cedat. Cu regret, în scurt timp am fost închis, însă medicul meu continua să îmi aducă pastilele la închisoare.
Alexandr, cum ați ajuns în organizația din sfera serviciilor SIDA?
În câteva etape. Prima etapă a fost în anul 2004, când m-am eliberat din detenție. Atunci am nimerit în programul de reducere a riscurilor, m-a invitat un tovarăș să luăm gratuit seringi. Atunci m-am întrebat: ”Dar oare cu ce ocazie mi se dau mie, unui narcoman, seringi gratuit?”. Faptul că cineva este interesat de sănătatea mea nicidecum nu se lega cu ideea că statul urmărea în privința mea un singur scop – să mă prindă și să mă închidă.
Atunci ați început să Vă gândiți mai serios să renunțați la droguri?
Încă nu, deoarece până atunci avusesem mai multe tentative de a renunța – mă mutam în alte orașe, făceam perfuzii, mă internam la ”nebuni”, încercam să lepăd deodată, micșoram doza, pur și simplu mă închideam în casă, adică am încercat practic toate metodele posibile. După cea de-a doua eliberare din detenție, am fost invitat la o tabără de corturi prin intermediul unor cunoștințe comune. La început am tratat tot ce se întâmpla acolo cu suspiciune, mă gândeam oare de ce băieții aceștia sunt atât de veseli, oare ce fumează? (râde). Apoi am înțeles că de fapt ei sunt foarte deschiși, dispuși să ajute pe alții și aceasta m-a cucerit. Apropo, anume aceasta a fost cea de-a doua etapă în calea mea spre activitatea în cadrul organizației din sfera HIV. A treia etapă a fost un proiect de suport social, în care m-a implicat Alina Tacmelova, fostul nostru președinte, care mă cunoștea și, probabil, a văzut în mine o persoană cu potențial. Atunci când am început să lucrez în cadrul proiectului, parcursesem cu succes cursul de reabilitarea în Comunitatea Terapeutică. De atunci până în momentul de față activez în ONG și de atunci mă aflu în luciditatea absolută.
…și îi ajutați și pe alții să o păstreze, așa este?
Da, eu lucrez în calitate de consultant în sfera dependenței. Și vreau să vă spun că este o muncă deloc ușoară, pentru că fiecare dependent, inclusiv foștii dependenți, au proprii lor gărgăuni, acești oameni sunt foarte vulnerabili. Și toate acestea nu au absolut nimic în comun cu logica. S-ar părea că judeci în mod adecvat, dar te comporți cu totul altfel.
Povestiți-ne despre fiica Dumneavoastră, câți ani are?
Alina va împlini în mai 4 ani. Ea nu are HIV și acest fapt mă bucură nespus pe mine și pe soția mea.
V-ați făcut griji după nașterea ei, mă refer la perioada de până la 18 luni, când mai persistă riscul că la copil se poate depista HIV?
Bineînțeles, eu am făcut tot posibilul ca soția mea să fie operată de cei mai buni chirurgi, pentru ca micuța noastră să poate primi profilaxia necesară. Dar a existat un moment critic când niște persoane nu chiar deștepte de la stația sanitaro-epidemiologică i-au telefonat soției mele și i-au spus că potrivit datelor pe care le dețin copilul nostru are HIV. În acel moment mi-am dorit să mă droghez din disperare.
Cum ați reușit să Vă abțineți?
Am lăsat mașina lângă oficiu și am pornit să fac o plimbare pe jos (râde). Apoi a urmat o perioadă dificilă, când ne aflam în incertitudine, aproape șapte luni nimeni nu ne putea spune cu certitudine are oare fiica noastră HIV sau nu. Atunci când am apelat la medicii de la Chișinău, ei mi-au explicat că în cazul nostru este vorba de anticorpi, dar atunci, în acel moment, mi-am adresat mie însumi o întrebare interesantă: ”Dacă totuși se va întâmpla că fetița noastră va fi HIV-pozitivă, oare o voi iubi mai puțin?”.
V-ați imaginat vreodată cum ar fi fost viața Dumneavoastră dacă nu fi fost HIV în ea?
Știi, când abia fusesem diagnosticat, nu am avut întrebări de felul: De ce? Pentru ce? Cu ce scop? Am fost sincer cu mine însumi când mi-am răspuns: ”Tu atâția ani te-ai drogat unde și cu cine se nimerea și la ce te mai așteptai? Că această boală bântuie pe undeva prin Africa printre maimuțe?”. De aceea, nu, eu nu-mi imaginez o altă viață, pentru că acum sunt fericit.
Diagnosticul V-a influențat cumva viața?
Cred că da. Deoarece atunci când cea mai mare parte a vieții ți-o petreci în închisoare unde toți trăiesc după propriile legi și unde omul pentru alt om este un dușman etc. și deodată te prinzi la gândul că le explici oamenilor anumite lucruri corecte, îi ajuți să depășească ceva, le influențezi viața, în astfel de momente te simți cam stânjenit de tine însuți. Dar în realitate a face lucruri bune este foarte cool!
Când consultați oamenii, care este cel mai important gând pe care vreți să îl transmiteți?
Trebuie să te accepți pe tine însuți așa cum ești. O viață fericită nu vine peste noapte. Aceasta este o cale spinoasă, însă aceasta se încheie reușit doar în cazul dacă decizia o iei de sine stătător. Ce folos aduc dacă stabilesc diagnosticul și prescriu o rețetă? Tu trebuie să înțelegi că tu ești tu, cu o mulțime de calități pozitive și negative și doar tu trebuie să trăiești cu ele.
Sunteți credincios?
Da, frecventez o biserică protestantă. Eu înțeleg – ca și om eu nu am reușit să soluționez problema dependenței și accept acest fapt. Însă credința în Dumnezeu este ceva personal.
În opinia Dumneavoastră, dependența este pentru totdeauna?
Da.
Aceasta este bine sau rău?
Este greu de spus. Adevărul este că după utilizare rămân consecințe pe care trebuie să le confrunți pe parcursul întregii vieți. Pentru a nu mai fi dependent, este insuficient doar să nu te droghezi. Trebuie să-ți schimbi complet modul de a percepe, de a-ți schimba reacțiile, emoțiile cu privire la anumite lucruri.
Alexandr, nu Vă este frică de e eventuală reacție nepotrivită din partea oamenilor după acest interviu, după această campanie?
Mă îngrijorez doar ca fiica mea să nu aibă probleme la grădiniță. De restul nu îmi pasă. Oamenii apropiați știu despre statutul meu HIV, pe ceilalți aceasta nu îi privește și nu mă interesează reacția lor.
Dacă ar fi posibil să spuneți ceva mai mult decât fraza: ”Statutul meu nu este un secret”, ce anume ar fi fost?
Mi-aș dori ca oamenii să nu-și ascundă apropiații care trăiesc cu statut pozitiv, pentru că aceștia din urmă se simt că sunt singuratici și toți le întorc spatele. Dacă în viața mea nu aș fi avut parte de oameni cu reacție normală la statutul mei HIV, cu siguranță m-aș fi închis în mine, nu aș fi lucrat unde lucrez acum și nu aș fi întâlnit-o pe soția mea. Nu trebuie să mânăm oamenii care trăiesc cu HIV în subsoluri clandestine, pentru că aceasta este echivalent morții, or, un om care se află în asemenea stare nu va merge la medic, nu va face analize, nu va primi tratamentul ARV.
Alexandr, de fapt, eu planificasem să închei interviul cu această întrebare, însă dacă îmi permiteți, aș vrea să Vă mai întreb ceva. Spuneți-mi, niciodată nu V-a fost frică să muriți din cauza HIV?
Cum să-ți spun, pe de o parte eu știu că oricum va veni clipa când viața mea se va încheia. Pe de altă parte, este în inima mea o frământare cu privire la viitorul copilului meu. Ea este încă atât de micuță și pentru ca să pot pleca din viață cu conștiința împăcată, eu trebuie să fiu sigur că după plecare mea, alături de ea vor fi oameni care îi vor purta de grijă. În plus, bineînțeles, vreau să trăiesc mai mult.
Dar ce întreprindeți în acest sens?
În general, după natura mea sunt cam leneș, dacă este să fiu sincer. Dar din acest an am un câine și ies cu el la plimbare în fiecare seară. Mai mult, am primit în calitate de cadou o bicicletă, de aceea, imediat ce se încălzește vremea, planific să mă trezesc dimineața devreme și să merg cu bicicleta și câine la Nistru, să înot, să fac sport și apoi să mă întorc acasă. Sper că aceasta într-adevăr mă va ajuta să-mi prelungesc viața (râde).