Fiecare istorie personală este ca un nou roman pe care îți dorești să îl citești cât mai repede și să respiri ușurat. Istoria de astăzi a Alionei este un roman despre dragoste, despre dragostea de viață care îți dă forțe să te trezești în fiecare dimineață și să lupți, să lupți, să lupți.
Calculam recent cât timp am fost dependentă: am numărat în jur de 32 de ani. Nu, eu nu am utilizat droguri pe parcursul tuturor acestor ani, au fost întreruperi, au fost perioade când renunțam la droguri, când utilizam cu o anumită periodicitate, însă per total cifra este aceasta.
La 14 ani pentru prima oară am fumat cânepă. Nu mi-a plăcut, am început să amețesc, mi se făcuse rău și nu am mai revenit la droguri până nu am început să le folosesc injectabil. Aceasta s-a întâmplat după absolvirea școlii.
Eram într-o companie în care încercam să fac o revoluție – ei utilizau cu toții droguri, iar mie aceasta nu îmi plăcea. Într-una din zile, după ce se fiersese mac la mine acasă, le rămăsese prea mult, chiar foarte mult, și nu aveau ce face cu el, iar de aruncat îmi părea rău să îl arunc. Atunci am încercat. Mi-a plăcut din prima încercare. Acesta a fost un moment fatal pentru mine.
Bineînțeles, mi-era frică de injecții, de aceea prima dată au făcut prietenii totul în locul meu: unul îmi punea injecția, al doilea strângea, cel de-al treilea sufla. După prima dată efectul drogului m-a copleșit: erau niște senzații pe care nu le mai simțisem vreodată. Mi se dezlegase limba, devenisem o adevărată stea de cinema. A doua zi această stare trecuse, dar venise dependența cu care am luptat aproape toată viața mea, precum Don Quijote cu morile de vânt.
Care a fost cauza? Probabil, de bine ce mi-era. Eu am avut o copilărie fericită, o familie completă, părinți treji. Cu toate acestea, am devenit o narcomană, ca și acei care au crescut într-o familie problematică sau ca acei ai căror părinți erau utilizatori. Nu există vreo legitate oarecare: drogurile pot pătrunde în viața oricui.
Problema era în mine, am conștientizat aceasta abia acum. Atunci însă dădeam vina pe orașul meu, pe oameni, prieteni, pe acei care m-au drogat prima dată. Dar toate acestea nu sunt decât o rătăcire, autoînșelare, pretexte comode.
Eu recunoșteam că sunt o narcomană doar atunci când îmi convenea mie. Undeva înăuntrul meu eu oricum îmi spuneam mie însămi că eu mă descurc și voi reuși să mă debarasez de toate acestea.
Fiica mea are 15 ani și învață acum la un Colegiu în Israel. Ne cunoaștem cu tatăl ei încă din școală. O anumită perioadă el a lucrat în Israel, apoi s-a întors după mine, noi ne-am înregistrat căsătoria și am plecat din nou într-o țară străină unde am născut.
Am născut-o târziu, la 31 de ani. Îmi amintesc că șase luni înainte de sarcină am pus în Zidul Plângerii o scrisorică în care am scris că doresc o fetiță, Sonea. Și destinul mi-a dat ce am cerut.
Cu ea am fost lucidă timp de câțiva ani: în timpul sarcinii și în perioada cât am alăptat-o. Apoi a început războiul și noi am trimis-o pe Sonea la părinții mei la Chișinău. La început a stat la ei o lună, apoi încă una și încă alte câteva. Fiica era ”frâna” noastră: datorită ei noi reușeam ambii să ne menținem în trezie. Dar după ce ea plecase, noi am cedat, pentru că și soțul meu cândva fusese utilizator. Fiica a rămas la Chișinău, iar noi acolo.
Apoi a decedat mama, iar peste 40 de zile a decedat tata. Atunci eu am venit acasă după fiica mea. Decesul părinților a fost un stres puternic. Mama toată viața mă implora să las drogurile. Îmi amintesc cum plângeam la mormântul ei și mă juram că voi împlini dorința ei. Timp de patru ani după moartea ei eu nu m-am atins de droguri, dar apoi totul a început de la capăt.
Când fiica avea 11 ani, am făcut cunoștință cu un bărbat, am început să trăim împreună, era și el un utilizator. Tot timpul o mințeam pe Sonea, dar ea vedea și înțelegea totul. Îmi amintesc cum ne întorceam într-o zi împreună cu ea de la cumpărături, iar el era deja drogat și a început să îi povestească foarte înflăcărat ceva. Ea s-a apropiat de mine și mi-a spus: ”Mi-e frică”, iar eu, pentru că nu știam ce să-i răspund, pur și simplu i-am spus: ”Și mie mi-e frică, Sonea”.
O altă perioadă îndelungată de luciditate a fost în închisoare, unde am stat aproape trei ani. S-a întâmplat înainte de nașterea fiicei, pe când mă ocupam de fraude valutare pentru care am și fost prinsă. Cel mai important lucru care m-a învățat închisoarea este să nu mă mai întorc niciodată acolo.
Ce aș face dacă aș găsi droguri la copilul meu? Nici nu îmi pot imagina, pentru că mi-e frică, până acolo încât mă trec fiorii. Probabil aș urla, aș striga de durere, de disperare, știind cât este de greu aceasta și ce consecințe poate avea. Dar eu voi discuta neapărat cu ea pe acest subiect acum, pentru că acum este vârsta potrivită. Eu am ce-i spune. Și eu știu că ea mă va înțelege.
Prima dată am parcurs reabilitarea în Comunitatea Terapeutică din Fălești. Apoi, în anul 2011, am ajuns la comunitatea ”Viața Nouă”. Aveam nevoie de reabilitarea pentru a mă angaja la un ONG în calitate de lucrător outreach, în orașul meu natal, Bălți. Pe atunci încă mi se părea că mă pot descurca singură, însă la serviciu mi s-a spus că pentru această funcție este se cer minim 3 luni de reabilitare. Eu am parcurs aceste luni și chiar a doua zi am fost angajată.
Mă însuflețea noua mea funcție, noile responsabilități, eu consideram că este de datoria mea să ajut pe alții. Orașul nostru este foarte dificil, sunt foarte mulți oameni în dependență și foarte mulți care sunt deja la cimitir… Acesta chiar așa se numește: ”cimitirul celor tineri”. Aș putea număra pe degete câți prieteni din viața trecută au mai rămas în viață.
Șapte luni a durat serviciul meu în beneficiul societății, apoi au început din nou drogurile. De data aceasta era deja ”vint”. Când am înțeles că nu pot face de una singură față acestei situații, am venit încoace, la Berezchi.
Reabilitarea trecea destul de greu, mai ales la început. Pentru mine era un stres: oameni străini, doar bărbați, fiecare zi avea un orar strict. Îmi doresc foarte mult ca să se finiseze blocul pentru femei, pentru că condițiile habituale comune nu sunt întotdeauna chiar atât de plăcute.
Acum învăț să am încredere, mă deschid puțin câte puțin, deși înainte eram o persoană foarte închisă, care nu credea nimănui decât sie însăși. Și iată ce a ieșit din toate acestea…
Dacă aș avea posibilitatea să șterg ceva din viața mea, ca de pe un stick, aș șterge totul cu excepția copilăriei mele cu părinții și nașterii copilului. Pentru că tot restul vieții a fost un calvar.
Eu trebuie să rezist și să mă mențin în poziția în care mă aflu acum, să mă întăresc, să îmi cimentez trezia. Deocamdată eu nu știu cum să o fac.
Viața fără droguri este viață fără droguri, când nu ai probleme constante, când nu ți-e frică, când nu depinzi de nimic și de nimeni, când pur și simplu îți trăiești viața liniștit. Acum, după ce am parcurs cursul complet de reabilitarea, îmi doresc să trăiesc mai mult ca niciodată.
Vreau, de asemenea, să-mi deschid propriul magazin de flori! Îmi place această ocupație, deși îmi dau seama că nu este chiar atât de simplu, dar eu am un vis și acesta îmi încălzește sufletul.
Ce îmi produce acum euforie? Viața fără euforie, pentru mine este suficient.