Fiecare om are parte de atâtea încercări și greutăți câte poate purta. Artiom Mihailov, voluntarul Asociației Obștești ”Viața Nouă” și unul dintre participanții proiectului ”Devianța pozitivă”, a avut de suferit și de purtat multe de toate. Cum a reușit să le depășească și să meargă mai departe ne-a povestit în cadrul rubricii istorii de viață.

Cum a aflat despre statutul HIV

Am aflat despre statutul meu în penitenciar. Era o zi obișnuită de vară. Mi s-a propus să fac testul rapid la HIV, așa, pur și simplu, pentru mine. Am acceptat. Testul nu a arătat nimic, însă peste jumătate de oră s-a apropiat medicul și mi-a spus: ”Vezi tu, cea de-a doua linie a testului nu este clară. Trebuie să repetăm testul”. Am repetat testul și din nou a indicat rezultate incerte. M-au trimis să fac testul pe sânge la spitalul penitenciarului. Analiza de sânge a dat rezultate pozitive. A doua zi, toate cele 1800 de persoane din închisoare au aflat că am HIV.

Despre acceptare

La început îmi era absolut indiferent, fiindcă eu nu puteam înțelege de unde am HIV și refuzam să accept situația. Statutul mi l-am acceptat destul de repede. Nu mi-am dorit să mă spânzur sau să mă complac într-o stare depresivă, fiindcă pur și simplu știam că se poate trăi cu statut. Și toate acestea datorită informației corecte pe care o primeam de la băieții din organizația ”Viața Nouă”, care ne vizitau în fiecare săptămână. Printre ei vedeam oameni cu HIV care trăiau o viață fericită, plină, nășteau copii sănătoși, realizau scopurile propuse.

Cu regret, nici până în acest moment nu am găsit răspunsul la întrebarea ”De unde?”. Am avut doar o singură relație cu o fată care a făcut analizele și s-a dovedit a fi sănătoasă. Niciodată nu am utilizat droguri injectabile, nu am făcut transfuzii de sânge sau intervenții chirurgicale. Apropo, cu acea fată ne-am despărțit. Acum are soț, un copil. Chiar dacă m-am infectat de la ea, ceea ce este puțin probabil, nu am niciun resentiment față de ea.
Despre reacția celor din jur

În penitenciar despre statutul meu au aflat toți destul de rapid. Cea mai mare parte dintre ei, care până la aflarea statutului meu, se salutau cu mine, îmi strângeau mâna – mi-au întors spatele. Am rămas foarte uimit cât de repede se poate schimba totul – e suficient să aluneci o dată și gata. Alături de mine au rămas cei mai fideli oameni, care m-au sprijinit până în ultima zi de detenție.

Când m-am eliberat, nu umblam și afișam pretutindeni și tuturor că am HIV, însă pe medici îi preveneam întotdeauna imediat: ”Aveți în vedere că eu sunt HIV-infectat”. Ei întotdeauna îmi răspundeau că aceasta nu contează. Deși, ultima dată am dat peste un medic departe de a fi normal. Aveam probleme cu stomacul. Am făcut gastroscopia și deja post factum, ca printre altele, i-am spus medicului că am statut pozitiv. Acesta a făcut isterie, mi-a spus că eu i-am deteriorat instrumentarul medical. Reacția lui nu mi-a trezit furie, ci doar regret. Dar, pe de altă parte, eu m-am nimerit cu un asemenea caracter puternic, dar dacă în locul meu ar fi fost o fată? Cu siguranță ar fi fost foarte afectată și probabil altă jumătate de an ar fi avut emoții negative din această cauză.

Despre tratamentul ARV

Eu trăiesc cu HIV deja al șaselea an, iar tratamentul antiretroviral îl administrez timp de cinci ani. Aceasta nu se răsfrânge absolut deloc asupra nici unei sfere din viața mea. Nu am avut în acest răstimp nici o situație când HIV să fi fost un obstacol pentru mine.

Pentru mine tratamentul e ca și cum te-ai spăla pe dinți dimineața, adică este deja o obișnuință. Da, am avut efecte adverse la început, când nu puteam dormi, nu aveam putere în picioare, mintea îmi era încețoșată, mă chinuiau stările febrile, însă am depășit toate acestea. Eu pur și simplu beau o pastilă pe zi și trăiesc exact aceeași viață pe care o trăiesc milioane de oameni în lumea întreagă.

Despre mama

Mamei i-am spus simplu: ”Mama, am o vorbă serioasă cu tine. Ia loc”. Și i-am spus totul așa cum este. Mama, bineînțeles, la început nu a crezut sau poate nu a vrut să creadă. Probabil era o reacție de autoapărare. Apoi s-a obișnuit: ”Păi, ce să-i faci? Asta e!”. Bineînțeles, uneori era tristă, își făcea griji pentru mine. Probabil și acum își mai face griji, fiindcă e mamă.

Despre detenție

Închisoarea nu este locul unde să-ți faci prieteni. Acolo totul este mult mai complicat. Oamenii sunt permanent în stare depresivă, fiindcă resimt permanent o insuficiență, o lipsă de ceva. Atunci când omul este privat de libertate, mai ales forțat, acesta este lovit peste ceea ce are mai valoros, mai prețios. Este ca și cum te-ar fi băgat într-o cutie ca pe un gândac. Din punct de vedere psihologic, aceasta se resimte foarte dureros și nespus de greu.
Când ești tentat să încalci în mod repetat legea, trebuie să-ți amintești de aceste momente când ieși într-o zi minunată de vară în curtea închisorii, iar să te plimbi la libertate nu ai cum. Și nu vei avea cum încă mulți ani înainte.

Despre reabilitare

După eliberare aproape imediat am plecat la reabilitare în comunitatea terapeutică ”Viața Nouă”. Îmi doream foarte mult să mă schimb, fiindcă aveam în fața mea exemple reale, precum Maxim Climenco, spre exemplu, care a reușit multe în viață. Eu îl țin minte de pe când era doar un adolescent care ducea același mod de viață ca mine. Pentru mine reabilitarea nu a fost o reabilitare de dependență, ci de modul vechi de gândire.

Prima lună totul a decurs perfect. La un moment dat chiar am început să am suspiciuni dacă aveam sau nu nevoie să vin aici. Și iată peste o lună am înțeles că îmi este lene să mă trezesc dimineața și într-o bună zi
m-am gândit: ce-ar fi să las baltă totul și să plec de aici? Îmi amintesc foarte clar cum îmi făceam în minte planul de acțiune: iată voi merge acum la lider, mă voi preface bolnav, îmi vor permite să plec și mă voi debarasa de toate acestea. Însă am reușit să îmi înving această dorință. În aceeași seară, la cercul sincerității, am recunoscut intențiile pe care le aveam și atunci băieții mi-au spus: ”Felicitări! Reabilitarea ta a început!”.

Cu timpul, am început să am tot mai multe forțe pentru a face față dificultăților vieții. Am început să lupt cu mine însumi, cu toate aceste pretexte gen ”nu fac”, ”nu vreau”, ”la ce bun îmi trebuie asta?”.

Pe parcursul reabilitării am învățat să mă înțeleg cu alți oameni, ceea ce a fost, de asemenea, un moment destul de dificil pentru mine. Momentul meu preferat a fost cercul sincerității în cadrul căruia puteam să-mi expun problema, să-mi cer iertare sau să cer un sfat, aceasta te ajută foarte mult.

Despre planuri

Acum planurile mele de viitor includ următoarele: să-mi achit creditul, să întorc toate datoriile. De asemenea, îmi doresc foarte mult o familie. Vreau să vin acasă și să înțeleg că sunt iubit și așteptat. Da, acum această necesitate mi-o suplinesc părinții, însă îmi doresc ceva al meu. Îmi doresc un cămin familial.

De asemenea, aș vrea să fac o facultate, fiindcă am absolvit doar 11 clase. Ce specialitate aș dori să obțin? Vreau să devin psiholog. Poate aceasta mă va ajuta să soluționez de sine stătător problemele cu care mă confrunt din cauza consumului de alcool. Da, eu merg la psihologi, însă îmi doresc să găsesc de sine stătător cauza și să rezolv problema.

Despre copilărie

Suntem doi frați în familie, însă doar eu sunt atât de irascibil. Eu am crescut fără tată. Bunelul mi-a fost și tată. M-a educat așa cum a fost crescut și el, adică anapoda. Ai luat un doi, fii amabil și primește-o. Îmi amintesc că atunci când luam o notă negativă, plângeam. Învățătoarea mă întreba: ”De ce plângi?”. Eu îi spuneam, dar oricum nimic nu se schimba.

Îmi amintesc că la 16 ani, într-o seară, bunelul a încuiat odaia și mi-a tras o bătaie bună. Eu l-am privit cu multă răutate și i-am spus: ”Dacă mai ridici o dată mâna asupra mea, nu răspund pentru reacția mea!”. Doar atunci el a înțeles că a întrecut măsura.

Cum reacționa mama? Cuvântul bunelului era lege pentru ea, fiindcă el era tatăl ei. Noi discutam cu el uneori despre aceasta și el îmi spunea același lucru: ”Eu vreau să călesc bărbatul din tine, pentru ca să înțelegi mai bine viața. Mai târziu îmi mei mulțumi, fiindcă mie nu-mi produce mare plăcere să te cert și să te bat. Ce să fac dacă tu altfel nu asculți?”.

Nu vreau să-i mulțumesc pentru aceasta. El nu avea dreptate. Resentimentul a rămas pentru toată viața. Eu niciodată nu voi ridica mâna asupra copilului meu. Nu vreau ca el să crească ca mine, adică să-mi zâmbească în față, iar pe la spate să fie gata să mă înghită.

Despre viitorii copii

Copilul ajunge până la o anumită vârstă și trebuie lăsat să plece în lumea matură. Pe mine însă s-au străduit să mă mențină într-un vid, fără a-mi da dreptul de a alege. Trebuia să fac așa cum vroiau părinții, și nu așa cum vroiam eu.
Când voi avea copii, cel mai important lucru pe care aș vrea să-l cultiv în ei este să fie întotdeauna onești și corecți cu cei din jur și cu cei apropiați. De asemenea, copilul trebuie să fie sigur că familia este cetatea lui, este locul unde întotdeauna îl vor apăra, îl vor accepta așa cum este, orice s-ar întâmpla.

Și, cel mai important lucru – copilul trebuie să aibă dreptul la propria opinie și să și-o poată expune liber. În felul acesta, atunci când se va pomeni într-o situație complicată, el va veni să ceară un sfat părintelui, și nu prietenului, cunoștinței sau altcuiva.

Îmi doresc foarte mult un băiat și o fetiță, însă câți vor fi să fie, atâția vor fi.

Interviul a fost realizat în cadrul proiectului ”Prototipul abordării inovative a devianței pozitive a femeilor și bărbaților care trăiesc cu HIV în Moldova”. Proiectul își propune drept scop reducerea nivelului de stigmă și discriminare față de persoanele care trăiesc cu HIV prin implementarea prototipului devianței pozitive în vederea creșterii numărului de PHS care trăiesc cu HIV deschis, fără a-și ascunde statutul. Proiectul este finanțat de organizația ”UN Women”, fiind implementat de către Asociația Obștească ”Inițiativa Pozitivă”.

Text, foto: Elena Derjanschi