A fi mamă este o vocație. A fi o mamă HIV-pozitivă este o încercare. De ce? Citiți istoriile personale ale mamelor HIV-pozitive care ne-au relatat despre viața, trăirile și copiii lor.
Alexandra, 40 de ani
Eu trăiesc cu HIV de la 15 ani. Acum am doi copii: cea mai mare are 21 de ani, iar cel mai mic în acest an a mers în clasa întâi.
Despre a doua sarcină am aflat întâmplător. Aveam 33 de ani, eram pe atunci la muncă peste hotare și la un moment dat am înțeles că ceva nu este în regulă. Când am mers la medic, s-a constatat că aștept un copil. Mai mult, practic cu o lună mai devreme mi s-au depistat hepatitele B și C. Luând în considerare toate bolile mele, vestea despre o nouă sarcină a fost pentru mine un șoc, unul foarte neplăcut.
Bineînțeles, am mers la medic să avortez, dar am fost refuzată. Îmi amintesc că am găsit totuși un ginecolog care a acceptat să o facă contra plată, dar cu condiția ca fătul să nu aibă mai mult de 13 săptămâni. Am făcut USG și s-a constatat că copilul avea aproape 18. Am ieșit de acolo, plângând asupra acestei constatări medicale. Se apropie de mine o infirmieră și mă întreabă: ”De ce plângi? E vreo patologie?”, iar eu îi răspund: ”Nu, copilul e absolut sănătos”. Atunci ea a început să mă certe, să mă convingă, să îmi povestească. Peste un timp oarecare, analizând toate ”pro” și ”contra”, am luat o decizie fermă să nasc.
Am revenit în patrie, am fost luată în evidență. Și iată aici lumea a început să facă contrariul, încercând să mă convingă să renunț la naștere, mă speriau cu o eventuală patologie. Doar în secția infecțioasă m-au încurajat și mi-au dat o speranță. Când mi s-a prescris tratamentul ARV, m-am împotrivit până în ultima clipă. Pe atunci eram ferm convinsă că celor însărcinate le este categoric contraindicat să bea orice fel de pastile. Peste un timp oarecare însă am ”capitulat” și am început tratamentul. Până la nașterea propriu-zisă nu am avut nici un efect advers de la tratament, ca și cum aș fi băut paracetamol.
Am născut pe cale naturală, deși medicii îmi sugerau metoda cezariană. Totul a decurs de minune, fără complicații, copilul s-a născut sănătos și eu nu mi-am făcut deloc griji, întrucât am respectat cu strictețe toate recomandările medicilor.
După naștere nu am administrat tratamentul ARV, însă atunci când băiatul a împlinit trei ani, imunitatea mea a scăzut, până acolo încât devenise nedetectabil[, mă îmbolnăvisem de vreo 8 ori de pneumonie și atunci am început din nou să beau tratamentul, deja pentru totdeauna. Efectele adverse au fost teribile de data aceasta, însă datorită sprijinului din partea prietenilor și a celor apropiați, am depășit totul.
Ce m-a ajutat să depășesc greutățile și îngrijorările? Spiritul pozitiv și credința în sine. Îmi amintesc că eram în spital și auzeam conversațiile din hol: ”Aici stau cele cu SIDA”. Eu niciodată nu am tăcut, întotdeauna ieșeam și le spuneam direct că asemenea cuvinte este neplăcut să auzi și noi, persoanele care trăiesc cu HIV, nu ne deosebim de ceilalți.
Îmi amintesc că atunci când băiatul se făcuse mărișor, am mers la toți medicii care mă convingeau să avortez. Pentru mine era important să le dovedesc că având statut pozitiv, poți purta o sarcină și poți naște un copil absolut sănătos.
Fiica cea mai mare știe despre statutul meu, în tinerețe activase în calitate de voluntar într-o clinică prietenoasă tinerilor și atunci când i-am povestit totul, ea a reacționat foarte calm.
Mezinul vede că eu îmi beau tratamentul, el uneori chiar îmi aduce pastilele dacă cumva uit să le beau. El crede însă că acestea sunt vitamine. Planific să discut cu el când va împlini cel puțin 13-14 ani.
Eu sunt dispusă să fac totul ca el să nu repete experiența mea negativă, ci să preia de la mine doar ce e bine. Ceva timp în urmă, când ne întorceam de la mare, am rămas blocați în vamă și, văzând un câine-copoi, fiul a întrebat: ”Dar ce caută câinele?”. ”Droguri”, i-a răspuns sincer tata. ”Dar ce sunt alea?”. Și iată tata i-a povestit totul detaliat, dar foarte literar. Cu astfel de pași mici încercăm să îl pregătim pentru viața matură cu o înțelegere clară a binelui și răului.
Tamara, 28 de ani.
Am aflat că am HIV în timpul sarcinii. Până a prinde sarcina, am utilizat droguri (acum sunt în trezie mai mult de 5 ani). Pe atunci faptul că m-am infectat nu m-a prea mirat.
Când rezultatele analizelor au fost gata, am fost invitată să mă prezint la stația epidemiologică. Îmi amintesc că medicul, după lungi și umilitoare interogări, mi-a spus: ”Trebuie să faci avort, altfel vei muri, iar copilul se va naște bolnav”. Eu nu l-am ascultat și am mers la spitalul de boli infecțioase, unde mi s-a povestit în detalii despre tratamentul ARV și despre faptul că datorită administrării acestui tratament, eu voi putea naște un copil sănătos și voi putea trăi o viață lungă și fericită.
Am început tratamentul imediat, nu am avut nici un fel de efecte adverse, sarcina însăși a decurs foarte ușor. Singurul stres pe care l-am simțit a fost atunci când am fost internată în spital pentru a controla cum decurge începutul tratamentului ARV. Adevărul este că până atunci nu mai fusesem internată niciodată în spital. Când a venit timpul de a naște, am mers la o maternitate obișnuită și acolo am simțit, pe propria piele, ce înseamnă discriminarea. Chiar din prima zi medicii mi-au interzis să folosesc dușul comun, îmi spuneau să nu ies din salon.
După naștere am întrerupt tratamentul ARV, pe atunci așa erau regulile. Când însă fiica mea împlinit 6 ani, nivelul celulelor mele CD4 a scăzut sub 350 și am reluat tratamentul.
Primele 18 luni din viața fiicei au fost foarte dificile. Deși ea primea tratament profilactic și eu nu o hrăneam cu piept, era necesar la anumite intervale de timp să facem analize la anticorpi. Îmi amintesc cum îmi tremurau mâinile și mi se pierdea vocea când eu sau soțul telefonam la laborator pentru a afla rezultatul. Îmi amintesc, de asemenea, cum respiram ușurați când aflam că analiza este negativă. La doi ani ni s-a dat un certificat precum că fetița este absolut sănătoasă și, în sfârșit, am început să trăim liniștiți.
Fiica nu știe despre statutul meu. Când beau pastilele, îi spun că acestea sunt medicamente pentru ficat. Planific să îi povestesc, însă peste câțiva ani. Avem relații bune, bazate pe încredere, dar vreau totuși să o pregătesc pentru această veste, în caz contrar ea o va percepe nu așa cum mi-aș fi dorit.
Olga, 35 de ani
Fiica mea are acum 10 ani. Eu m-am infectat cu HIV pe când ea avea 2,5 ani. Când am aflat despre statutul meu, fetița mea era grav bolnavă, de aceea nu am avut timp să cad în depresie.
Întotdeauna am fost înconjurată de oameni care m-au susținut, nimeni niciodată nu mi-a întors spatele doar din cauza statutului. Când am divorțat și am încercat să construiesc o relație nouă, niciodată nu am mi-am ascuns statutul, niciodată nu mi-a fost atât de frică. Îmi amintesc că atunci când fetița mea a împlinit 4 ani, eu mă gândeam permanent: ”Aș vrea să ajung să trăiesc până în clipa când ea va învăța să vorbească bine, iar mai departe, fie ce-o fi”. Apoi a urmat perioada: ”Aș vrea să ajung să o văd plecând la școală”. Acum sunt în perioada: ”Ce bine ar fi să îmi văd nepoții, iar mai departe vom vedea…” (zâmbește).
Eu beau tratamentul antiretroviral timp de doi ani. Fiica mea nu știe despre ce este vorba. În familie noi numim pastilele ”vitamine”. Ea știe unde se află acestea, uneori mi le aduce ea singură, dacă se întâmplă să uit.
Odată, pe când fetița avea 6 ani, ea a venit la mine la serviciu și, în timp ce ieșeam și îmi puneam semnătura în registru, cu voce tare a întrebat: ”Ai HIV?”. M-am făcut albă pe față, mi se dusese inima în călcâie, dar m-am adunat și o întreb: ”Ce ai spus?”. Iar ea: ”Pe poster scrie: ”Ai HIV?”.
Din cauza specificului serviciului meu, ea aude adesea conversații despre infecția HIV, hepatite. De aceea la ai săi 10 ani ea deja știe prin ce se deosebește HIV de SIDA, cum se transmite infecția, ce este hepatita etc.
Eu mă străduiesc să cultiv în ea o atitudine tolerantă nu doar față de persoanele care trăiesc cu HIV, ci și față de persoanele cu disabilități, față de persoanele cu nevoi speciale. Nu sunt sigură dacă totul ar fi fost la fel, dacă eu însămi nu aș fi avut statut HIV pozitiv.
Nu știu cum ar fi fost viața mea, să nu fi fost copilul. Eu am de dragul cui să fac în continuare ceva și aceasta este important pentru mine.
Înainte mă gândeam că fata va crește și îmi va fi mai ușor. Însă ea crește și nu deloc mai ușor, deoarece cu fiecare an apare mai multă responsabilitate. Cu cât mai adultă devine, cu atât mai multă atenție solicită.
Principiul fundamental în familia noastră este să nu minți niciodată. Noi ne străduim cu toții să ne ținem de acest principiu în orice circumstanțe.
Când va împlini 16 ani, planific să îi spun adevărul despre statutul meu HIV. Deocamdată nu o pot face, fiindcă ei îi este foarte frică de moarte și orice maladii serioase se asociază pentru ea anume cu aceasta. Când atitudinea ei se va schimba, ne vom așeza și vom discuta despre toate. Eu vreau să o pregătesc pentru aceasta și nu îmi doresc deloc ca ea să afle de la altcineva. Nu cred că această știre va fi un stres pentru ea, pentru că avem o relație foarte apropiată și ea mă va înțelege.
Prenumele eroinelor nu sunt reale.