Impertinența este o a doua fericire. Cineva pronunță această frază cu ironie, iar altcineva, cu o vădită mândrie. Astăzi am decis să aflăm de la psihologul Inna Vutcariov de ce e rea impertinența sau, științific, expansivitatea, cum să reacționăm la ea și cum să nu ajungi tu însuți o persoană impertinentă.

Inna, spune-mi, te rog, există oare în psihologie vreun termen care să caracterizeze ”obrăznicia” cotidiană?

Nu există un astfel de termen concret în psihologie. Există însă un termen care descrie tendința omului de a traversa zona străină de confort, amestecându-se în viața personală a altora, în pofida regulilor existente ale decenței. Este vorba despre expansivitate. De regulă, expansiv este numit omul care suprimă alte persoane, le domină, conștient sau inconștient.

Ar trebui oare să-i spunem direct omului că este cam neobrăzat? Și cum ar trebui să o facem corect?

În primul rând, în momentul când cineva începe să se implice în viața noastră dând dovadă de expansivitate, nouă ne este foarte greu să suprimăm frica interioară și agresiunea. Aceste două sentimente apar în momentul când cineva din afară exercită presiune asupra noastră. Și una, și alta sunt reacții normale de apărare. De aceea este foarte important să ne abținem de la imboldul de a răspunde violent, în caz contrar s-ar putea să spuneți lucruri necugetate.

Adică e mai bine să ne ținem gura închisă?

Cel mai bine este să ieși din așa-numita zonă de conflict, adică să pleci cât mai departe de persoana care te-a provocat. Pur și simplu ieșiți în odaie sau, cel puțin, depărtați-vă de persoana respectivă la câțiva metri. Bineînțeles, trebuie să vorbiți despre sentimentele pe care le aveți, doar că trebuie să vă străduiți să o faceți cât mai corect: ”Știi, întrebările tale mă cam încordează, eu nu știu cum să reacționez la ele”. Fiți sinceri, doar așa veți reuși, cum se spune, să puneți omul la punct.

Dar ce este de făcut când sunt impertinenți oamenii apropiați? De exemplu, mama sau bunica, care se dau periodic cu părerea privind aspectul exterior al fiicei sau al nepoatei?

Problema constă în faptul că asemenea persoane, expansive adică, sunt încredințate că fac un bine. De exemplu, un om apropiat vă spune: ”De ce porți asemenea haine, că doar acestea te fac să pari mai plină/mai slabă?!”. În acest moment omul este mânat de dorința de a vă ajuta. El nici nu bănuiește că vă provoacă durere. Noi însă ne simțim ofensați, umiliți, ne este neplăcut. De aceea străduiți-vă să vă mențineți calmul și să răspundeți ceva de genul: ”Eu înțeleg că tu îmi vrei binele și că îmi porți de grijă. Dar maniera în care o faci mă umilește și mă ofensează. Dacă voi fi pregătiră să aud opinia ta, eu însămi (însumi) mă voi apropia și te voi întreba”.

Atunci când părinții se implică forțat în viața personală a copilului, interogându-l și dându-i la nesfârșit sfaturi, ce consecințe pot urma?

Aceasta va provoca dorința de a ascunde de părinți adevărul și va forma un caracter închis. Copiii, în esența lor, sunt rebeli, dacă, bineînțeles, în copilăria lor nu au fost frânți de părinți. Un copil-rebel, care vrea să facă ceva, dar i se interzice propunându-i-se în schimb complet altceva și bătându-l permanent la cap cu sfaturi și morală, va căuta o altă cale, de exemplu, un analgezic sub forma dependenței sau unui comportament anti-social.

Spre exemplu, copilul nostru are de-a face la școală cu un învățător expansiv: trebuie să ne implicăm cumva în această situație?

Categoric, da, or, sunteți părinte și aveți acest drept. De fapt, o astfel de metodă de educație / predare, când învățătorul încearcă să domine, să controleze elevul din toate părțile, este o modalitate subtilă de ștergere a granițelor personalității și obținerea unui control deplin asupra copilului. Generația noastră contemporană a crescut cu o percepție ambiguă a spațiului personal: pe de o parte, noi educăm în copil individualitatea, îl învățăm să respecte opinia, drepturile și libertățile altora, iar pe de altă parte, nu putem refuza când la mijlocul săptămânii ne vin în ospeție rudele fără a ne fi preîntâmpinat în prealabil, că doar sunt rude, oameni apropiați!

Revenind la învățătorul expansiv – cu acesta trebuie neapărat de discutat, dar nici într-un caz nu se admite să îi știrbim autoritatea în ochii copilului. Trebuie să determinați niște limite clare a comportamentului învățătorului și să îl ajutați să vadă în ce constă greșeala lui. Nu uitați că învățătorii sunt și ei oameni.

Să analizăm un alt caz: uneori eu asist la grupul de suport în închisoare și observ că deținuții pot intra la grup fără a cere permisiunea. Și aceasta este o manifestare a expansivității?

În realitate, în închisoare totul este foarte strict reglementat, acolo fiecare își are rolul său. Și atunci când o persoană, așa cum ai descris tu, intră pur și simplu în timpul desfășurării grupului, aceasta este o manifestare a interesului, în felul acesta el vrea să afle ce se întâmplă. Aceasta se consideră normă. Dar în general în închisoare destul de des se iscă întrebarea privind determinarea granițelor personale, pe băieți îi frământă foarte mult acest subiect. Și noi le explicăm în ce cazuri, spre exemplu, pot lua fără permisiune lucruri străine și în care cazuri nu.

Apropo, în legătură cu a lua fără permisiune. Foarte des copiii mici absolut sincer și cu un mare interes se pot băga într-o geantă străină și să caute ceva acolo. Asemenea acțiuni trebuie interzise?

În general, atitudinea noastră față de lucrurile străine formată în copilărie va determina atitudinea noastră față de lucrurile altora în viața matură. Dacă în copilărie mi se permitea să umblu prin dulapuri străine fără permisiunea, atunci și în viața matură voi avea aceeași atitudinea față de proprietatea altora. Nu este corect deloc când cineva vine la mine acasă și fără permisiune începe să deschidă dulapurile, să privească albumele foto, să răsfoiască carnețelele. Aceasta înseamnă a atenta la viața mea personală. Un asemenea drept au doar acei oameni cu care avem în acest sens un acord neformal.

Bine, dar dacă așa procedează un copil, eu trebuie să îl mustru?

Cu un copil trebuie să discutați și să explicați de ce un asemenea comportament este inacceptabil. Dacă în geanta dumneavoastră se bagă un copil străin, nu trebuie să vă plângeți părinților, ci vorbiți cu copilul însuși. Spuneți-i că nu trebuie să procedeze așa și că dacă el vă va ruga, îi veți da dumneavoastră însevă jucăria sau altceva. Dacă vreți ca un copil să se comporte ca un adult, atunci trebuie să vorbiți cu el ca și cum ați vorbi cu un adult. Credeți-mă, copilul înțelege și conștientizează foarte bine totul.

Când expansivitatea (obrăznicia) vine din partea șefului sau colegului de serviciu, ce ar trebui să facem? Iată, spre exemplu, te încarcă cu lucrul pe care trebuie să îl facă altcineva sau dimpotrivă, ți se cere să fii disponibil în afara orelor de muncă?

În primul rând, toate condițiile de muncă trebuie să fie negociate din start. Dacă ai fost preîntâmpinat că vei avea un orar de muncă nenormat sau nu ai obligațiuni funcționale strict consemnate și ai acceptat aceste condiții pentru a fi angajat, deja sunt problemele tale și responsabilitatea pe care tu însuți ți-ai asumat-o.

Dacă asemenea situații se produc fără a fi fost negociate în prealabil, trebuie să discuți deschis ce anume nu îți convine și foarte constructiv, împreună cu șeful / colegii, să stabilești limitele relațiilor voastre, precum și eventualele compromisuri reciproce.

Dar în ceea ce ține de întrebările impertinente: ce fel de întrebări sunt inacceptabile cu referire la o persoană necunoscută sau puțin cunoscută?

Este vorba de întrebările ce țin de viața personală, de exemplu: de ce nu ai copii? Când vrei să naști? Ești căsătorit/ă sau nu? Dacă nu, de ce? Câți bani câștigi? De ce ești atât de slabă/ grasă / înaltă / scundă? Toate aceste întrebări nu sunt indecente și inacceptabile în orice situații, deoarece niciodată nu poți ști sută la sută ce se ascunde după aceste întrebări.

Impertinența este o a doua fericire?

Când obții anumite rezultate, ținându-te scai de vreun funcționar și telefonându-l permanent, atunci da, aceasta este o a doua fericire. Dacă însă încerci să controlezi, să te bagi în viața personală a colegilor, a celor apropiați sau a prietenilor, aceasta va avea urmări grave. Oamenii vor evita comunicarea cu tine, deoarece alături de tine se vor simți neconfortabil, vor simți frică, îngrijorare, deprimare. Străduiți-vă să mă țineți de mijlocul de aur, doar astfel veți reuși să mențineți relații bune cu cei din jur.

Elena Derjanschi

Ilustrațiile sunt luate din filmul de animație „Winnie Pooh merge în ospeție”