”Astăzi eu simt satisfacție de la faptul că deschid ochii și nu mi-e rău”, a recunoscut Cinghiz Bazarov, voluntar al Comunității Terapeutice ”Viața Nouă”, eroul rubricii noastre de astăzi ”Istorii de viață”. Cum îți poți schimba totalmente viața timp de câteva luni și cum poți redeveni om, citiți în articolul nostru de astăzi.

Numele meu se traduce ca și ”cuceritor”. Deocamdată însă singurul lucru pe care am reușit să îl cuceresc este trezia. Acum am 28 de ani și deja de un an sunt absolut treaz.

Pentru prima oară m-am drogat la 17 ani, cu ”shirka” (drog injectabil). Sincer, nu am înțeles mare lucru după prima injecție. Totul a început de la lucruri simple – la început consumam alcool cu prietenii în curte, apoi am început să fumez cânepă, după care un timp rumegam mac. Acesta nu este cel mai plăcut mijloc de a te simți euforic, însă este unul dintre cele mai accesibile. Când mă săturasem de toate acestea, am decis să mă droghez injectabil. Da, mi-era frică, însă dorința de a fi parte a unei companii ”tari”, de a câștiga respectul lor și de a nu mai fi o cioară albă, a înăbușit această frică și am făcut acest pas.

Câte de toate am săvârșit în răstimpul cât m-am drogat, nici nu aș putea descrie prin cuvinte. Aveam asupra mea patru capete de acuzare și eram pe cale să primesc patru ani de regim sever. Întotdeauna însă mă salva mama. În orice situație nu m-aș fi pomenit, ea întotdeauna mă scotea din încurcătură.

Aveam perioade când mă drogam și consumam alcool luni de-a rândul. Îmi amintesc cum într-o dimineață m-am trezit după o asemenea perioadă de beție, m-am apropiat de ferească, iar afară era iarnă. Ultimul lucru pe mi-l aminteam despre mine era legat de vară.

Mama lupta cu tine cum putea: mă coda, mă hipnotiza și multe alte metode a încercat. Eu rezistam timp de câteva săptămâni, după care cedam din nou.

Existau și momente de iluminare, când începeam să-mi cer iertare, plângeam, promiteam irealizabilul, însă toate acestea nu durau.

Îmi amintesc că atunci când cineva mă întâlnea în oraș și mă întreba cum îmi mai merge, eu întrebam: ”Păi, cum îmi merge? Mă caută poliția, nu locuiesc acasă, dar în rest totul e bine”.

Timp de mulți ani de utilizare de droguri, deja mă cunoșteau toți polițiștii orașului în care locuiam. Odată, unul dintre ei a venit la mama la locul ei de muncă și i-a propus să mă trimită la reabilitare. Pentru a oferi un strop de speranță mamei care în acel moment era disperată, el i-a povestit cum a reușit să depășească dependența verișorul său. Mai târziu s-a dovedit că acesta era Vova Dodon.

Îmi amintesc cum eram când abia venisem aici (în comunitatea terapeutică – nota redacției) – slab, chinuit, cu părul lung, nu aveam încredere în nimeni, tot timpul vedeam în toate intenții ascunse și șiretlicuri. Atunci m-a uimit foarte mult că oameni absolut necunoscuți mă tratează cu înțelegere și cu respect. Deja peste o lună de reabilitare am înțeles că nu mai vreau să mă întorc la droguri.

De ce am început să utilizez? Am un puternic sentiment de respingere și doar în companie mă simțeam în siguranță, mă simțeam acceptat, simțeam că am propria mea opinie. Toate acestea sunt, bineînțeles, doar praf, însă pe atunci mi se păreau extraordinar de importante.

Eu am crescut fără tată, mama întotdeauna a lucrat mult și eu, în cea mai mare parte, eram liber să fac ce vreau. Bineînțeles, mama observa că ceva nu este în regulă cu mine, încerca să discute cu mine, să mă îndrume, însă eu eram foarte încăpățânat și făceam ce doream.

În copilărie visam să devin polițist, chiar aveam un chipiu adevărat de polițist. Acum visez să pot ajuta pe alții să rămână treji și dacă datorită eforturilor mele cel puțin o persoană se va elibera de dependență, eu voi fi cu adevărat fericit.
Deja acum eu fac tot posibilul pentru a rămâne să lucrez aici. Îmi place foarte mult anturajul în care noi trăim aici împreună: relațiile noastre se construiesc pe onestitate, sinceritate și încredere. Noi ne ajutăm reciproc și suntem cu toții pe poziții egale.

Anume aici am învățat să spun ”mulțumesc” și ”cu plăcere”. Tot aici am învățat să fiu bun cu alții. Pentru mine aceasta este o mare performanță. În afară de aceasta, am învățat să mulg vaca, să gătesc prânzul pentru zece oameni, chiar și brânză știu să fac.

Activitatea mea preferată în comunitate este să observ cum cresc puișorii. Când se nasc, sunt atât de albi și pufoși, în schimb peste o lună devin foarte urâți, pociți… exact cum se întâmplă și cu oamenii.

Înainte nu făceam niciodată nimic dacă nu vedeam un profit pentru mine, eram un consumator tipic în toate. Acum sunt în proces de schimbare, învăț să dau, să ajut, să am grijă de alții. Aceasta mă ajută să devin mai bun.

Mama mea întotdeauna îmi spunea așa: nu există situații disperate, există oameni disperați.

Niciodată nu trebuie să renunți și niciodată nu este prea târziu să-ți schimbi viața. Cândva mi se părea că deja nu mai pot schimba nimic. Nu este adevărat. Oamenii se pot schimba la orice vârstă.

Dacă l-aș fi întâlnit acum pe tatăl meu, probabil aș fi vorbit cu el de la inimă la inimă, ca între bărbați. Dar nu mi-aș dori ca el să afle prin ce a trecut fiul lui.

Procesul meu de vindecare continuă în fiecare zi: eu învăț să fiu responsabil, să fac ceea ce mi se cere, să-mi stabilesc scopuri și să le ating. Este foarte greu desigur, dar mie îmi place.

Cel mai mare merit în vindecarea mea Îi aparține lui Dumnezeu, mentorilor și tutorilor ei, mamei și, în cea mai mică măsură, mie.

Astăzi eu simt satisfacție de la faptul că deschid ochii și nu mă simt rău. De la faptul că mă telefonează mama și discut cu ea ore întregi. Simt satisfacție de la frumusețea din jurul meu: este extraordinar că soarele strălucește, că iarba este verde, iar deasupra capului cerul este senin. Uneori îmi dau lacrimile de la aceste sentimente atât de noi pentru mine.

Acum, de exemplu, am satisfacție de la comunicare, iar în trecut cum se întâmpla? Cineva începea să discute cu mine și peste un timp oarecare eu înțelegeam că vorbesc aiurea. Atunci eu mă ridicam și, spunând: ”Acuși revin”, plecam. Apoi, peste un timp oarecare mă întorceam și cu niște aere de om deștept întrebam: ”La ce ne-am oprit?” (zâmbește).

Elena Derjanschi