Două fete din Ucraina - complet diferite ca și caracter, experiență de viață, dar destinul le-a adus împreună în închisoarea din Georgia. În ciuda tuturor diferențelor, tocmai aici, în acest loc crud, au găsit sprijin una în cealaltă și au devenit prietene de nedespărțit, trecând împreună prin diverse încercări...

Irina (33 de ani) își amintește cu dragoste și bucurie de copilăria sa, care a fost lipsită de griji și plină de momente frumoase. Deja atunci, era un copil foarte activ, cu multe pasiuni. Până la vârsta adolescenței, spune că semăna mai mult cu un băiat – se juca cu băieții, interacționa cu ei și aproape că nu avea prietene. Relația cu mama ei era deosebit de apropiată, erau mai mult prietene decât mamă și fiică. Tatăl era mai strict, dar legătura cu el era la fel una caldă. Și până în ziua de azi, totul a rămas neschimbat.

Natalia (30 de ani), dimpotrivă, nu preferă să-și amintească despre copilăria ei... A crescut într-o familie numeroasă, cu 11 copii, și de la vârsta de 5 ani a fost nevoită să devină adultă, având grijă de frații și surorile mai mici. Visa doar să crească mare și să părăsească casa. Tot ce nu era legat de curățenie și gătit, părinții considerau o pierdere de timp. Natalia a început să-și piardă iubirea de sine, mai ales atunci când părinții o certau că nu făcea ceva la timp sau nu făcea cum trebuie. Acest sentiment de lipsă de iubire față de sine a devenit treptat cronic și continuă să o bântuie și acum.

Dar timpul nu stă pe loc, iar împreună cu el, totul se schimbă. Fetițele au crescut, copilăria a trecut, lăsând loc unei alte realități care le va schimba pentru totdeauna drumul.

„Pe măsură ce ne maturizăm, ne confruntăm cu probleme care ne obligă să ne schimbăm, fie din cauza împrejurărilor, fie din necesitate”, spune Irina, reflectând asupra vieții sale de adult și asupra momentului în care s-a aflat în închisoarea din Georgia.

La 18 ani, viața Nataliei a început un nou capitol. Mama ei i-a permis să plece să studieze, deși tatăl nu era de acord, a început să se dezvolte în mai multe direcții și apoi a primit o ofertă de la o persoană foarte apropiată: să lucreze în departamentul de marketing, al unei companii, dar după câteva luni a aflat, de fapt, că acea companie se ocupa cu drogurile. „Munca mea consta în trimiterea de publicitate, dar nu știam ce anume promovez.”

Apoi, el a invitat-o să vină în Georgia pentru a lucra acolo, ea a acceptat și a plecat. După un timp, această persoană a fost arestată și trimisă în închisoare.

„Pentru ca el să poată ieși de acolo, a încercat să mă învinovățească pe mine. Autoritățile locale m-au amenințat, încercând să mă forțeze să recunosc o activitate ilegală, deși nu aveam nicio legătură cu ea. Din cauza acțiunilor lui, am fost condamnată la 6 ani de închisoare, din care am executat 5”, povestește Natalia.

Irina a petrecut 5 ani și 7 luni în închisoare, iar acest lucru a fost extrem de greu, ca o comă patologică a conștiinței. „Este ca un vis, în care simți că dormi, dar, parcă, nu dormi și simți cum cazi într-o prăpastie... exact așa am simțit când mi s-a citit sentința. Am încercat să mă ajut, am încercat să mă salvez. Au fost multe dificultăți, să începem cu faptul că închisoarea pentru femei, este o a doua condamnare.”

Șoc și groază a trăit și Natalia, „Am ajuns în propria mea închisoare – autocritica și neînțelegerea motivului pentru care am fost tratată astfel. Trei ani m-am chinuit cu întrebarea 'de ce am fost pedepsită așa?' și credeam că sunt o persoană rea. Dar apoi am înțeles că problema nu era în mine, ci în oamenii care m-au trădat, care au vandut o persoană apropiată pentru propria lor libertate.”

Aici începe asemănarea dintre cele două fete, care au devenit prietene în închisoare.

„Din prima zi în închisoare, am întâlnit-o pe Irina. Ea încerca să-mi amintească cine sunt, punându-mi întrebări despre dorințele și nevoile mele. Ne susțineam reciproc, în ciuda tuturor problemelor noastre. Dar tocmai ea m-a ajutat să-mi păstrez mintea întreagă în acest loc crud. Ne găseam activități pentru a nu înnebuni – făceam sport, brodam, încercam să învățăm ceva nou.”

Irina simte aceleași lucruri, ea spune că acolo au devenit surori, construindu-și relațiile pe adevăr și încredere.

În tot acest timp, au învățat multe lecții de viață. Unele dintre ele le-au depășit, cu altele încă se luptă. Fiecare dintre ele s-a schimbat, a devenit mai puternică, a trecut prin etape de transformare pentru care nu erau pregătite.

Și, în ciuda faptului că visau cu ardoare la libertate, momentul eliberării a fost mult mai dificil decât și-ar fi imaginat.

„A fost un șoc. La un moment dat, pur și simplu l-am întrebat pe director: 'Ce trebuie să fac?' Mă obișnuisem deja aici, aveam un program zilnic, îmi aranjasem viața în acest loc, începusem să mă obișnuiesc, iar acum mi-au spus că mă eliberează. Când directorul a spus: „Du-te acasă”, am simțit cum mi se înmoaie picioarele, nu am putut să spun niciun cuvânt. În timp ce strângeam lucrurile, eram confuză”, a spus Irina.

Nici pentru Natalia acest moment nu a fost ușor, deși părea că ar trebui să aducă doar bucurie. „A fost atât de neașteptat, eram speriată, nu înțelegeam ce se întâmplă. Irina m-a întâmpinat, deoarece ea a ieșit mai devreme. M-a îmbrățișat și a început să plângă, iar eu nici nu am putut plânge, doar priveam și mă minunam de tot ce se întâmpla în jur.”

După eliberare, cea mai mare dorință a fost să se întoarcă acasă, în Ucraina! Inimile lor erau pline de dor și speranță, visând la ziua în care vor putea simți din nou pământul natal sub picioare. Au aflat că pot ajunge acasă din Georgia, trecând prin Chișinău, deoarece în țara lor e un război care durează deja de 3 ani, timp în care a luat pacea, dar nu a furat credința.

Este ca și cum ai porni într-o călătorie necunoscută: chiar dacă te întorci acasă, nu știi ce te așteaptă, iar dorința este prea mare pentru ca ceva să te poată opri.

Evident, nu aveau resurse sau contacte pentru ajutor, dar datorită unor cunoscuți, au contactat mai întâi pe Alexei Zagrebelnyi, directorul organizației caritabile FREE ZONE din Ucraina. Și pentru ca întoarcerea fetelor să fie posibilă, Alexei s-a adresat organizației noastre „Inițiativa Pozitivă” pentru a le întâmpina la aeroport, a le găzdui și a le sprijini în continuare pe drumul lor spre casă, în Ucraina, lucru pe care l-am făcut.

Acum, ambele își amintesc cu recunoștință acele zile petrecute aici, în Chișinău, și oamenii care le-au întins o mână de ajutor și le-au susținut pe drumul lor acasă. „Oamenii de la organizația 'Inițiativa Pozitivă' nu ne-au făcut niciodată să ne simțim foste deținute, nici măcar cu privirea... nimic. Și asta a fost atât de important. Ne-au întâmpinat la aeroport, ne-au însoțit pe tot parcursul acestui timp și ne-au găzduit în centrul lor de cazare temporară. S-au ocupat de mâncare, confort, iar noi nici nu ne-am gândit că plus la toare ne vor permite să facem analize și, de asemenea, ne-au dat vouchere pentru medicamente și mâncare. Apoi ne-au cumpărat bilete de tren și ne-au însoțit la gară. Chiar și după ce am ajuns acasă, au continuat să țină legătura cu noi și simțeam că se îngrijorează sincer. Fiecare dintre ei a fost foarte tacticos, am simțit că o fac nu doar ca profesioniști ai organizației, ci și ca oameni, sincer și din suflet. Ne-au lăsat impresia că ei trăiesc pentru a ajuta pe alții.”

Acum, Irina și Natalia sunt acasă de 4 luni, pe pământul lor natal. Treptat, își refac viața, pentru că trecutul nu se șterge așa ușor, urmele rămân în suflet și în memorie. Amândouă lucrează și se adaptează noii realități. Și cel mai important lucru pe care l-au înțeles este să nu se dea bătute. „Când te dai bătut, te distrugi pe tine, iar dacă vrei să trăiești, ia-te în mâini și depune toate eforturile pentru a depăși totul, și dacă ai dorința, vei găsi posibilitățile.”