Interpreta și Ambasadoarea Bunei Voințe UNAIDS, DARA, deja al treilea an consecutiv ne îndeamnă pe toți să stopăm epidemia infecției HIV în Moldova. Pentru ea personal, acestea nu sunt doar vorbe goale, ci fapte concrete: înregistrează piese, evoluează cu concerte în toată Moldova, participă la campanii sociale, face în mod public testul la HIV și poartă cu mândrie insigna sub forma panglicii roșii – simbol al solidarității cu persoanele care trăiesc cu HIV. În interviul pentru revista noastră, Dara ne-a povestit ce o motivează să facă toate acestea și în ce constă, în opinia ei, adevărata fericire.
Dara, i-am adresat această întrebare colegei tale, Vera Brejnev, și ți-o adresez și ție. Spune-mi, te rog, ce semnificație are pentru tine conceptul de ”Ambasador al Bunei Voințe”? Și ce instrumente folosești pentru a aduce la cunoștința oamenilor informația despre problema HIV/SIDA?
A fi ambasadoare a bunei voințe este pentru mine o onoare deosebită și, în același timp, o responsabilitate enormă pentru ceea ce spui, faci și cânți. În cazul dat, anume cântecele mele sunt acel instrument unic cu ajutorul căruia am posibilitatea de a influența asupra oamenilor, de a-i face să audă îndemnul meu. Or, la început ei ascultă cântecul, privesc clipul video, respectiv sunt deja în temă și atunci eu pot să le spun: ”Dragi prieteni, fiți precauți. Faceți sex doar cu prezervativ!” și ei mă vor asculta. Și acestea deja nu mai sunt simple cuvinte de genul: ”Hai să fim toleranți”. Nu, oamenii au nevoie de expresii care îi privește pe ei, care sunt despre ei. Dacă ei nu înțeleg ce înseamnă a fi tolerant, asemenea cuvinte nu le vor rămâne în memorie. În general, ce înseamnă toleranța? Acesta este un cuvânt inventat. A fost inventat pentru a defini conceptul care poate fi înțeles doar atunci când vorbești clar, scurt și așa ca să îl privească pe omul căruia îi vorbești.
Adică nu îți place cuvântul ”toleranță”?
Pur și simplu îmi plac expresiile mai concrete. De exemplu, când evoluez la un concert, eu le povestesc ascultătorilor o istorie concretă despre o fată care s-a îndrăgostit și a făcut sex cu iubitul ei fără prezervativ. Ea îl iubea pe acest tânăr, dar el nu știa că este infectat cu HIV și a infectat-o și pe ea. În încheierea acestei istorii eu întotdeauna le spun sincer și onest ascultătorilor: ”Vă dați seama că în locul acestei fete se poate pomeni fiecare dintre noi?!”. Aceasta le este mult mai aproape decât îndemnurile gen: ”Hai să fim toleranți!”. Crede-mă, un adolescent de 16 ani, drept răspuns la un asemenea îndemn, va spune: ”Mai lasă-mă în pace cu îndemnurile tale!”.
Tu întotdeauna ai împărtășit un asemenea punct de vedere?
Nu. Acum înțelegerea mea a rolului de ambasador al bunei voințe s-a schimbat și eu am găsit propria mea abordare a felului în care pot fi utilă și cum aș putea inspira oamenii. Vă voi exemplifica simplu: eu prietenesc aproape cu toți membrii echipei ”Inițiativa Pozitivă”, pentru mine aceasta este important. Cu alte cuvinte, atunci când eu vorbesc de pe scenă despre epidemie, discriminare, despre fața umană a problemei, eu nu mă refer în general și abstract la oameni care suferă, trăiesc, luptă pentru dreptul lor de a fi fericiți. Eu mă refer la oameni pe care îi cunosc personal, oameni cu care am petrecut alături nu o singură oră, cu care am cutreierat jumătate din țara noastră cu concerte de caritate și alături de care am trăit multe momente de neuitat.
Să discutăm puțin despre campania regională ”Te privește! Privește pe fiecare!” la care ai participat nemijlocit. Ce impresii ți-a lăsat această campanie?
Această campanie mi-a plăcut foarte mult și mesajul pe care l-am promovat este unul direct în țintă, fiindcă problema epidemii HIV ne privește absolut pe toți. Anume acest lucru am încercat să îl aduc la cunoștința ascultătorilor și spectatorilor în calitate de ambasador al bunei voințe. Singurul aspect pe care l-aș modifica un pic este că aș reduce puțin auditoriul campaniei și aș invita în calitate de participanți ai campaniei persoane care reprezintă autoritate anume pentru tineret, întrucât tinerii sunt unul dintre cele mai vulnerabile la HIV grupuri de populație. Am realizat clar acest lucru atunci când după desemnarea mea în funcția de ambasador s-a constatat că mulți dintre prietenii și cunoștințele mele nu au nici cea mai vagă idee despre HIV.
Este un super-titlu în opinia mea.
Dar este adevărul curat! Îmi amintesc cum unul din prietenii mei, după desemnarea în noua mea funcție, în cadrul discuției m-a întrebat direct: ”Dar ce este HIV?”. El se simțea stânjenit, deoarece într-adevăr nu știa acest lucru, iar când a aflat, a devenit circumspect, întrucât s-a constatat că nu o singură dată a făcut sex neprotejat. Iată de ce eu consider că asemenea tipuri de campanii trebuie să fie focusate, în primul rând, pe tineret.
Un an și jumătate în urmă, tu ai făcut în mod public testul la HIV. Ce simțeai în timp ce îl făceai? Nu ți-a fost frică?
Mi-a fost foarte frică și acesta este cel mai teribil lucru (râde). Adică eu îmi dădeam seama că totul este în regulă cu mine, că respect toate măsurile de prevenție, dar totuși simțeam această frică inexplicabilă. Din cauza acestei temeri, mulți oameni trăiesc cu statut pozitiv, însă pur și simplu nu se hotărăsc să îl confirme. Pur și simplu le este frică, deși ar fi putut să trăiască liniștit, administrând tratament și respectând cele mai simple măsuri de precauție. După natura lor, oamenii sunt foarte puternici și pot rezista la multe. Iată de ce fiecare din noi trebuie să-și asume responsabilitatea pentru faptele sale, respectiv, fiecare dintre noi trebuie să-și cunoască statutul HIV și, în caz dacă este pozitiv, să facă tot posibilul pentru a se proteja pe sine și pe oamenii apropiați.
Să trecem la cariera ta, dacă nu ai nimic împotrivă. Eu de mult timp te urmăresc pe tine și pe producătorul tău Ala Donțu. Mi s-a creat impresia că ești foarte apropiată de Ala și nu poți fără ea. Este adevărat?
La începutul carierei mele într-adevăr a fost o perioadă când nu mă descurcam fără ea, deoarece între noi se crease o legătură emoțională și spirituală foarte puternică, pentru mine conta foarte mult opinia ei. Dar la un moment dat noi am ajuns la concluzia că nu mai putem continua în felul acesta și am început să modificăm treptat tipul relației noastre. Astăzi noi ne permitem să ne distanțăm una de cealaltă, să trăim anumite momente personale, aparte, să revenim și să ne povestim una alteia, dacă vrem. Noi chiar am inventat o nouă regulă: când ne întâlnim la o ceașcă de cafea pentru a sta de vorbă, nu discutăm despre serviciu. La început a fost destul de greu să respectăm această regulă, apoi însă ne-am obișnuit. Noi ambele ne-am maturizat, ne-am schimbat și acum înțelegem foarte clar că lucrul e lucru, iar prietenia – prietenie. Nu trebuie să le confundăm.
Proiectul DARA împlinește în această primăvară trei ani. Astăzi, după atâta timp, simți vreo plăcere deosebită de la ceea ce se întâmplă cu cariera ta? Și ai presupus oare vreodată că totul se va întâmpla anume așa?
Din start am fost sigură că ne va reuși totul. Eu mi-am dorit să se întâmple anume așa cum este totul astăzi și de aceea mă bucur cu adevărat de fiecare zi. Chiar astăzi, înainte de întâlnirea noastră, în timp ce mă pregăteam, mi-am amintit pentru o clipă o zi similară de acum patru ani, când alergam prin casă, când aveam atât de multe de făcut, când mă pregăteam de Eurovision și, în timp ce îmi aminteam toate acestea, am zâmbit involuntar și am înțeles că sunt fericită. Sunt fericită că nu m-am oprit, că mă dezvolt, sunt fericită că am alături o echipă extraordinară, sunt fericită de faptul că în fiecare zi am cu ce mă ocupa.
Apropo, povestește-le admiratorilor tăi din ce constă ziua ta obișnuită?
Ziua mea începe pe la 9 dimineața, indiferent de ora la care m-am culcat. După ce mă trezesc, neapărat servesc o ceașcă de ceai, iar peste 15 minute, o ceașcă de cafea. Acesta este ritualul meu. Dacă dimineața nu am planificate interviuri sau filmări, mă duc la dansuri, după care merg fie la studio, fie la soundcheck. Dacă seara am vreun concert, câteva ore se duc pentru pregătiri: machiaj, coafură, vestimentație. Aceasta din urmă îmi dă întotdeauna bătăi de cap, deoarece de fiecare dată îmi doresc să arăt într-un mod noi și la cel mai înalt nivel. După concert merg să iau o gustare și spre miezul nopții merg la culcare. Ți-am povestit doar una dintre variantele uneia dintre zilele mele, pentru că toate sunt absolut diferite.
Ai și zile dedicate familiei?
Cu regret, se întâmplă rar. De obicei, mama mă prinde literalmente între pauzele dintre concerte și repetiții. Însă noi neapărat ne telefonăm pe parcursul zilei.
Povestește-ne mai detaliat despre ea. Eu știu că voi aveți o relație foarte cordială, nu-i așa?
Eu în general am avut un mare noroc cu familie. Eu am două bunici minunate, mama, tata și sora mea. De la 8 ani, de când ne-am mutat cu traiul la Chișinău, pe mine m-a educat bunica și eu îi sunt foarte recunoscătoare pentru acele calități pe care ea a reușit să le cultive în mine. Ambele mele bunici sunt foarte inteligente, educate și pline de bunătate, niște doamne adevărate. Ele m-au învățat multe lucruri. Relația mea cu mama este complet diferită: noi suntem prietene, ca și cum între noi nici nu ar există acești ani care ne despart. Mama mea întotdeauna mă simte la distanță și niciodată nu greșește, deși eu cam rar îi spun acest lucru (râde). Relația noastră este cordial – conflictuală: noi nu ne certăm, însă în mijlocul unei crize de furie mai ridicăm vocea una la cealaltă, dar totuși întotdeauna clarificăm situația până ajungem la conciliere deplină. Eu îmi doresc foarte mult să semăn cu mama, deoarece ea este un om cu inimă mare, cu un suflet deschis și cu o îndelungă răbdare. Ea este singura persoană din toate pe care le cunosc căreia îi lipsește complet sentimentul invidiei.
Eu presupun că datorită ei tu nu ai plecat până acum din Moldova, pentru că ai avut asemenea propuneri, nu?
Am avut câteva momente când într-adevăr aș fi putut pleca. Aici însă este familia mea, echipa mea, aici sunt locurile de care este lipit sufletul meu, oamenii pe care îi iubesc și, deocamdată, eu îmi doresc să dezvoltăm și să promovăm proiectul nostru aici. Chiar dacă cândva vom pleca cu toții, aș vrea să avem unde reveni.
Spune-mi, te rog, în ce se măsoară, în opinia ta, succesul?
Astăzi eu pot spune cu îndrăzneală că măsura succesului sunt banii. Da, toate aceste cuvinte frumoase despre recunoaștere, reputație și admirația spectatorilor le plac oamenilor foarte mult. Dar adevărul este adevăr: succesul unui artist se măsoară în valoarea onorariului care i se plătește pentru prestația sa, doar așa. Poate veți fi uimiți, însă a fi artist, a te dezvolta, a te perfecționa este o plăcere costisitoare și necesită investiții care trebuie să se răscumpere. De aceea, cu cât este mai mare onorariul, cu atât artistul are mai mult succes, acesta este adevărul vieții.
Pentru care îți sunt foarte recunoscătoare! Iar acum imaginează-te pentru o clipă pe tine însăți peste 10 ani. Cum ți-ai descrie viața?
Eu mă străduiesc să nu mă gândesc la un viitor atât de îndepărtat. Pe când aveam 10 ani și eu îmi imaginam viața mea peste cinci ani, mi se părea că adevărata fericire se exprimă în anumite valori materiale. Astăzi însă eu sunt ferm convinsă că fericirea este în mintea noastră. Și nu este vorba despre bani sau bunuri materiale, ci de atitudinea noastră față de viață, de felul în care o percepem. Și totuși, dacă m-aș imagina peste 10 ani, cred că voi fi aceeași eu, însă deja într-o nouă ipostază. Cu siguranță voi avea un soț iubit, un copil și munca mea de care îmi place să mă ocup oriunde m-aș afla.