Încă un erou din lista mea personală de eroi, în toate sensurile ale acestui cuvânt, încă o istorie de viață, încă o mărturie despre faptul cât este de complicată, dar în același timp și minunată, viața. Astăzi discutăm cu Jenea Cernov, voluntar al comunității terapeutice ”Viața Nouă” și colaborator al asociației cu același nume.
Jenea, ultima oară am comunicat cu tine exact un an în urmă, când se realiza proiectul ”Sufletul în vizor”. Luând în considerare timpul care a trecut, de cât timp ești în stare de trezie?
Din octombrie 2010, adică patru ani.
Ce se întâmplă acum în viața ta?
Comunitatea terapeutică este astăzi aspectul principal din viața mea, care include atât voluntariatul, cât și munca. De asemenea, eu lucrez într-un proiect de reducere a riscurilor implementat de asociația ”Viața Nouă”, în cadrul căruia noi vom distribui seringi, prezervative, șervețele îmbibate cu alcool, unguente și material informativ pentru reprezentanții grupurilor vulnerabile. Pe lângă aceasta, noi îi vom consulta, îi vom referi la alte instituții și specialiști și, în caz de necesitate, îi vom însoți. Adică, dacă la etapa dată persoana nu este pregătită să renunțe la droguri, cel puțin o putem ajuta să reducă riscul transmiterii infecțiilor periculoase.
Dar la capitolul viață personală? Iartă-mă că sunt atât de directă.
Nu aș vrea să vorbesc despre aceasta, pentru că am o atitudine foarte responsabilă și înțeleg că multe depind de mine. Relațiile trebuie să se construiască pe onestitate și deschidere, eventual, dacă în viitor va apărea a doua mea jumătate, va trebui să-i povestesc că am HIV. Eu trebuie să îmi dezvălui statutul, aceasta e important.
Este pregătit să o faci?
Mă frământă aceasta.
Tu doar înțelegi că, în realitate, toate acestea sunt fleacuri. Dacă omul te iubește…
Știu, dar sunt oricum îngrijorat.
Cât de armonios te percepi pe tine însuți acum, cu statutul tău?
Am învățat să trăiesc cu aceasta, eu mă accept pe mine însumi, aceasta este ceea ce contează cu adevărat. Dacă eu, având statut, mă voi accepta pe mine însumi, atunci și cei din jur vor face la fel. În caz contrar, eu voi fi tot timpul în stare de conflict. Eu sunt așa cum sunt, am HIV, dar viața continuă. Bineînțeles, nu e cazul să porți cu tine un panou și să strigi despre statutul tău la fiecare intersecție, însă trebuie să învingi frica respingerii.
De cât timp ai avut nevoie pentru a ajunge la aceasta?
Destul de mult. M-au ajutat prietenii mei, în special Vova Dodon, Serioja Malâhin – ei m-au acceptat așa cum sunt. Îmi amintesc cât de greu a fost la începutul acestei căi, când împreună cu Vova organizam training-uri în școlile din Anenii Noi, în cadrul cărora noi informam elevii despre HIV/SIDA. Conform scenariului, la sfârșitul training-ului trebuia să îmi dezvălui statutul.
Care era reacția?
Diferită, însă de sprijin aveam parte întotdeauna. Mulți se apropiau de mine, îmi strângeau mâna, mă îmbrățișau, dar oricum aceasta era un stres pentru mine – trebuia de fiecare dată să depășesc bariera. Acum, dacă este nevoie, eu o fac, deoarece știu pentru ce.
Pentru ce?
Pentru a reduce discriminarea, pentru ca oamenii să știe că viața continuă chiar și după constatarea unui asemenea diagnostic. Există multe boli mult mai periculoase ca HIV. Pur și simplu s-a făcut prea mult caz și gălăgie cu privire la HIV, dar în realitate totul este mult mai simplu decât pare.
Ce s-a schimbat în viața ta odată cu apariția statutului?
S-a produs o reevaluare a valorilor, am început să prețuiesc viața. Aceasta mi-a dat tărie, am devenit mai puternic, deși nu aș putea spune că până la aflarea statutului eram o persoană slabă. Tatăl meu a avut un caracter dur, timp de nouă am practicat trânta, toate acestea și-au lăsat o anumită amprentă asupra mea. După natura mea eu sunt foarte rezistent, dar nu sunt un rebel.
Revenind în trecut, ai schimba ceva în viața ta?
Nu poți întoarce cursul vieții înapoi, însă eu aș fi trăit-o altfel. Cu siguranță, aș fi ascultat de sfaturile părinților. În tinerețe, eram furios pe mama pentru că ea, cică, nu mi-a oferit multe lucruri de care aș fi avut nevoie. Acum am înțeles că mama mi-a dat mie și surorii mele exact ceea ce fusese investit cândva în ea, mai multe pur și simplu nu avea cum și de unde să ne ofere. Mama a crescut într-o familie cu 8 copii, ea era cea mai mică, a crescut în perioada postbelică, erau vremuri grele.
Ce atitudine au avut rudele față de statutul tău?
Ele m-au susținut și mă susțin, apropo, aceasta m-a ajutat foarte mult în percepția propriei mele identități.
Tu ai analizat când anume ceva a mers prost în viața ta?
Aceasta a fost demult, la un moment dat am început să fiu complexat din cauza staturii mele. Deși acum eu îmi dau seama că este un fleac, atunci însă aceasta m-a debusolat nici nu-ți imaginezi în ce măsură. În pofida faptului că în clasă eu eram un tip sociabil, acest complex s-a împlântat adânc în conștiința mea și treptat mi-a format o autoapreciere denaturată.
Când ai deviat de la drum?
Când au divorțat părinții. Ei continuau să locuiască împreună și era foarte greu, de aceea eu în fiecare zi pur și simplu fugeam de toate acestea: dimineața plecam devreme la școală, mă întorceam târziu, pentru a nu vedea scandalurile și pe tata beat. Pe mine m-a educat strada, deși mama se străduia pentru noi cum putea – noi plecam în fiecare vară la mare, ne odihneam în tabere pionerești, întotdeauna eram sătui, îmbrăcați, încălțați. Bineînțeles ne lipsea tata în rolul de tată, el nu ne-a dat nicio educație, eu am văzut doar cruzime. Acum înțeleg că ceea de ce am fost eu lipsit cândva, trebuie să le ofer viitorilor mei copii.
Când a apărut în viața ta alcoolul?
Încă în clasele mici, noi am început să consumăm alcool în stradă, în companii. Am început să fumez din clasa întâi. În ceea ce ține de alcool, el îmi oferea senzația de maturitate, am început să mă simt descătușat, a dispărut timiditatea și toate problemele acumulate. În afară de alcool în viața mea au fost, de asemenea, și droguri, multe de toate au fost… Per total, am fost dependent aproape 30 de ani.
Când s-a produs totuși cea mai acută criză?
Când am aflat despre statut. S-a întâmplat în timp ce eram în închisoare, în anul 2000. Eu periodic admiteam acest gând, însă niciodată nu crezusem că va fi așa cum s-a întâmplat. Pe atunci analizele se prelevau tuturor, fără excepție. Îmi amintesc că atunci când medicul mi-a spus că analiza este pozitivă, primul lucru pe care l-am întrebat a fost: ”În acest caz, eu trebuie să mă transfer într-o celulă unde toți sunt HIV+?”.
Exist o asemenea celulă?
Chiar două. Bineînțeles, eu nu am fost transferat nicăieri, am avut un medic foarte competent, care mi-a explicat foarte clar ce înseamnă HIV și cum se trăiește cu el. Pe atunci în penitenciare se întâlneau și din acei care se temeau să se afle în aceeași celulă cu un HIV infectat. Dar în general, noi ne susțineam cu toții unul pe celălalt.
Ce s-a întâmplat când te-ai eliberat?
Am plecat din Chișinău. Probabil îmi doream, pur și simplu, să fug de mine însumi. Însă schimbarea locului de trai în alt oraș nu a soluționat problema, eu nu îi puteam face față și am început din nou să beau. De multe ori am lepădat, apoi recidivam și tot așa, mă roteam într-un cerc vicios. La un moment dat totul în jur s-a ridicat împotriva mea și am fost atât de devastat, încât am decis să renunț complet și a început criza de sevraj (delirium tremens).
Când ai venit la reabilitare?
Încă în anul 2005 am întâlnit un băiat cu care fusesem în detenție și care mi-a povestit despre comunitatea de la Berezchi. Timp de cinci ani mă porneam să ajung acolo și nicidecum nu reușeam. Eu consideram că deja pot învinge problema, că doar îmi reușea să nu beau timp de o lună-două, apoi chiar un an și jumătate să mă abțin. Peste un timp oarecare medicul infecționist mi-a făcut cunoștință la început cu Ira Dodon, apoi cu soțul ei. Vova a început să mă invite la diferite evenimente, acțiuni, el s-a înfipt în mine ca o căpușă, nu-mi dădea trecere, mă găsea chiar de sub pământ. Destul de mult timp el m-a pregătit, tatona terenul. Și atunci când deja înțelesese că eu m-am copt, a început deodată să-mi povestească cu ce fel de probleme mă pot confrunta. ”Aceasta este o muncă ingrată. Îi poți face omului bine de 9 ori, iar a zecea oară el poate scuipa pe tine, iar tu trebuie să înghiți toate acestea și să continui să lucrezi. Crezi că vei putea?”. Am rămas îngândurat. Peste un timp oarecare el mi-a comunicat să am fost angajat în organizație, dar cu o singură condiție – eu trebuie să parcurg reabilitarea. Am amânat acest moment destul de mult. În cele din urmă am promis să vin luni, așa cum se întâmplă de obicei. Îmi amintesc că am ratat intenționat cinici microbuze, fumam o țigară după alta și când îmi rămăsese ultima, am stins-o, tocmai se apropiase microbuzul, am urcat și am plecat.
A fost greu?
Nu aș spune. Eu m-am agățat de o șansă. Am văzut băieți ca și mine. În rezultat, am parcurs cursul în întregime, apoi adaptarea și sunt până acum aici.
De ce ai rămas?
A ieșit de la sine. Deși este o muncă foarte grea să lucrezi cu utilizatorii. Totuși eu întotdeauna am tins spre aceasta, eu înțeleg ce fel de loc e acesta, eu investesc în munca mea sufletul, forțele și nervii mei.
Cum înțelegi conceptul de reabilitare?
Este restaurarea lucrurilor care au fost distruse, adică restaurarea vieții noastre. Este un proces îndelungat care necesită eforturi. Astăzi, de exemplu, eu am învățat să primesc plăcere de la o viață lucidă, trează, pentru că există o mulțime de hormoni naturali ai bucuriei.
Când se produc acești hormoni la tine acum?
Atunci când în momentele dificile eu înțeleg că sunt acceptat așa cum sunt, când mi se oferă un sfat cum să procedez, când investesc în cineva din băieți și apoi văd schimbări reale.
Ești dur cu băieții?
Uneori da. Pur și simplu eu am și față de mine însumi o anumită atitudine, una spartană. Bărbatul trebuie să fie bărbat și atunci când băieții spun: ”Eu nu mai pot, am obosit”, eu încep să mă înfurii: ce înseamnă ”nu mai pot?”. Te-ai focusat și ai făcut! Eu întotdeauna aduc drept exemplu copiii bolnavi oncologic. Cât de eroic se comportă, cum luptă pentru viața lor, este incredibil! Și când un om sănătos, cu două mâini, două picioare și cap spune ”Nu pot”, eu sunt indignat.
La ce visezi?
Eu sunt mai rezervat în ceea ce ține de vise, dar bineînțeles cred că voi avea o familia, copii, o casă mare.
Dar ce va fi în viața ta peste cinci ani?
Trezie, cel puțin eu vreau să cred în aceasta. Și, probabil, eu voi continua să ajut altor oameni, au cred că aceasta este chemarea mea.