În timp ce ne pregăteam pentru interviul cu Tatiana Spânu, una dintre participantele proiectului ”Puterea dansului. Lupta celor mai puternici”, ea a reușit să lanseze prima sa carte. De aceea, bineînțeles, am început discuția cu acest eveniment, interviul finalizându-se, ca de obicei, cu planurile de viitor. Fără banalități.
Tanea, acum câteva zile ai publicat fotografia propriei cărți întitulate ”Parfumul scrisorii tale”. Despre ce este cartea?
Apropo, aceasta este prima mea carte! Romanul descrie două istorii de dragoste: Eva și David, Valentina și Ion. Eva și David se iubesc în timpurile noastre, iar Valentina și Ion trăiesc în perioada sovietică. Fiecare capitol începe cu o scrisoare din partea uneia dintre eroine. În acest roman mi-am propus să reliefez diferența dintre felul în care este percepută dragostea în timpul nostru și în perioada sovietică.
Te regăsești și tu în acest roman?
În anumite dialoguri și scene mă regăsesc și eu, însă în general istoriile sunt o ficțiune.
Cartea poate fi procurată în librării?
Deocamdată nu. Ea poate fi procurată doar de la mine. Este suficient să-mi scrieți pe facebook. Însă în curând ea va putea fi procurată în toate librăriile din țară.
Deja te-ai gândit la subiectul celei de-a doua cărți?
Cartea are un final suspendat, de aceea continuarea va urma cu siguranță. Aș vrea să înțeleg reacția oamenilor acum, iar mai târziu mă voi gândi la continuarea subiectului.
Cât timp ai scris-o?
Doi ani. Știi, sunt oameni care, atunci când le merge rău, simt nevoia să bea sau să vorbească cu cineva, sau să vizioneze un film sfâșietor. Iar eu scriu (zâmbește). Aceasta mă eliberează de gânduri negre și de griji. Telefonul meu este plin de notițe, povestiri, dialoguri. Când simt că am nevoie să mă destind, îmi iau telefonul și scriu.
Ce carte citești acum și ce le-ai recomanda să lectureze cititorilor noștri?
Mi-a plăcut foarte mult cartea ”Adam și Eva” de Liviu Rebreanu. Este o carte despre sufletul-pereche pe care îl poți întâlni doar o dată în viață. Sper să întâlnesc și eu cândva omul care este sufletul meu pereche.
Apropo, ai fi procurat o carte de memorii, spre exemplu, a unei persoane care trăiește cu HIV?
Bineînțeles. Deși deocamdată nu am întâlnit ceva de felul acesta, dar cred că ar fi interesant.
Cum crezi, de ce HIV nu este o sentință?
Tot ce se întâmplă în viața are o continuare. De aceea trebuie pur și simplu să înveți să te bucuri de viață în pofida oricăror împrejurări. Acest diagnostic nu este un punct, ci doar o virgulă.
De ce este important și necesar ca fiecare să-și cunoască statutul HIV?
Când am făcut pentru prima dată testul la HIV acum câteva săptămâni, mi-am adresat întrebarea: ”Dar dacă?”. Este foarte important să-ți cunoști statutul: dar dacă este pozitiv? Cu cât mai devreme vei afla despre el, cu atât mai repede vei învăța să trăiești cu el. Să trăiești fără să știi este cea mai rea dintre variante.
Ce ai simțit în acele 15 minute cât ai așteptat rezultatul?
A fost foarte emoționant. Când am primit rezultatul, iar acesta s-a dovedit a fi negativ, m-am simțit ca și cum aș fi câștigat la loterie, atât de mult m-am bucurat.
Ce i-ai spune unei persoane care trăiește cu HIV și are nevoie de un sfat cu privire la viitor?
Aș sfătui-o să vină în organizația voastră. Voi îți veți povesti ce să facă mai departe. Eu consider că este important să nu te dai bătut, fiindcă oamenii trăiesc cu acest diagnostic mulți ani și noi trebuie să învățăm aceasta de la ei. Și neapărat trebuie să administreze tratament. Aceasta e primordial.
Ai participat în semifinala ”Puterea dansului. Lupta celor mai puternici”, însă, cu regret, nu ai trecut în finală. Ești decepționată?
Da, am simțit o oarecare dezamăgire, dar, știi, eu ca și cum m-am eliberat acum, fiindcă aceasta a fost o perioadă foarte solicitantă: în fiecare zi repetiții, pregătiri, nervi, îngrijorări. Acum am revenit la celelalte proiecte ale mele. În sfârșit mi-am publicat cartea. Pe de altă parte, sunt un pic tristă, fiindcă în cadrul proiectului m-am simțit foarte bine și am investit mult suflet și eforturi în el. Dar tot ce se face, se face spre bine.
Despre ce a fost dansul tău?
Despre dragoste, bineînțeles! Fiecare dintre noi, în opinia mea, s-a pomenit în situația când trebuie să alegi între dragostea care ți se propune și acea pe care ți-o dorești și la care visezi. În asemenea momente este dificil să-ți dai seama de cine să asculți: de inimă sau de rațiune.
Acest proiect a produs vreo schimbare în tine?
Desigur. Am plâns mult la antrenamente, fiindcă nu reușeam să transmit ceea ce trebuia. Eu sunt o persoană foarte rezervată, iar pe scenă, în timpul dansului, trebuia să mă exprim, să exteriorizez, iar eu pur și simplu nu reușeam să o fac (zâmbește). Coregraful meu mi-a spus că eu m-am schimbat foarte mult. Pentru mine aceste cuvinte semnifică mult.
Pentru cine vei ține pumnii în finală?
Îi voi susține pe colegii mei. Când cineva dintre ei este pe scenă, am atâtea emoții de parcă eu însămi sunt acolo. Îmi doresc ca toți să evolueze bine. Concursul în sine este foarte imprevizibil, adică niciodată nu se știe cine va câștiga. De acea le urez baftă tuturor și sunt sigură că toți vor evolua cu brio.
S-a schimbat atitudinea ta față de HIV ca și maladie și față de persoanele care trăiesc cu ea?
Desigur. Eu am înțeles că aceasta nu este o boală atât de groaznică cum cred cei mai mulți. Persoanele cu HIV trăiesc la fel ca toți ceilalți. HIV nu îi face deosebiți de ceilalți.
Ce-ți este mai aproape de suflet: să cânți pe scenă sau totuși să dansezi?
Tot ce ține de artă îmi place. Aș vrea să mă încerc în toate câte puțim. Vom vedea unde mă voi regăsi.
Întotdeauna ai emoții?
Da! Înainte aveam emoții foarte puternice și nu știu de ce consideram că în timp aceasta va trece. Însă nu trece. Pur și simplu trebuie să înveți să faci astfel, încât emoțiile să nu fie o piedică.
Câți ani aveai când ai ieșit pentru prima dată pe scenă?
Aveam 5 ani. Atunci am recitat o poezie la unul dintre concursuri în satul bunicii mele și am câștigat marele premiu! Iar pentru prima dată am recitat de sine stătător versuri la 3 ani: nu am învățat nimic special în acest scop, pur și simplu fratele meu mai mare citea în voce abecedarul, iar eu memoram și apoi recitam pe de rost. La 6 ani deja plângeam de dorul de a merge mai repede la școală. La 17 ani am absolvit-o cu succes.
Îți amintești prima ta piesă pe care ai interpretat-o?
A fost un cântec pe care l-a scris pentru mine Adrian Ursu. Îmi amintesc până și astăzi de ea cu palpitație.
Despre ce sunt cântecele tale acum?
Am lansat deja 2 albume. În primul album toată muzica era de club. Pe atunci eu eram printre primii în Moldova care lucra în acest stil. Eu întotdeauna am cântat mai mult ceea ce plăcea, în primul rând, publicului. Aceasta funcționează, însă eu totuși planific să lansez ceva ce îmi va plăcea, înainte de toate, mie. Aceasta va avea legătură cu cartea mea și, bineînțeles, cu scena.
Cu cine dintre starurile internaționale ai accepta să ieși pe aceeași scenă fără a ezita?
Probabil cu oricare. Aș fi onorată să o fac.
Ce album ești gata să asculți în mod repetat în fiecare zi?
De album nu aș putea să spun, dar de piesă – da. Este vorba de ”Please forgive me” (Te rog, iartă-mă) de Bryan Adams.
Crezi că muzica va salva lumea?
Eu consider că arta va salva lumea, iar arta implică și muzica, și poezia, și dansul, și pictura. Toate acestea fac lumea mai frumoasă și mai bună.
Tanea Spânu peste 10 ani este interpretă, scriitoare, dansatoare?
Nu pot prezice. Timpul va arăta cu certitudine.