Mișa Suhenco – unul dintre participanții proiectului fotografic ”Sufletul în vizor”, voluntar al organizației ”Viața Nouă” și o persoană care a fost timp de cinci ani dependentă de droguri, învingând-o definitiv cu ajutorul celor din jur.
”Totul se schimbă, încetul cu încetul. Acum un an eram un angajat, acumulam experiență, îmi veneam în fire după mulți ani de dependență. Astăzi eu sunt pe cale de deveni un antreprenor independent, deja am întocmit un plan de afaceri, mi-am procurat un instrument de lucru, am negociat anumite relații de colaborare și în curând voi începe să muncesc pentru mine însumi.
Anul care a trecut a fost unul lucid, treaz și aceasta este foarte important pentru mine. Oamenii au început să aibă încredere în mine, nu mă mai presează pentru nimicuri. Recent am discutat cu mama care este acum peste hotare și ea mi-a spus cu sinceritate că este mândră să vadă schimbările care s-au produs în mine. Este plăcut să aud aceasta, eu țin foarte mult la părerea ei, pentru că am crescut fără tată și mama întotdeauna a fost pentru mine cea mai apropiată persoană.
Tentații? Sunt, au fost și vor fi, însă eu mă străduiesc să le evit. Nu vreau să pierd tot ce am dobândit din cauza unei doze. Am învățat să-mi stabilesc prioritățile și acum știu exact ce este important pentru mine și ce nu.
Sincer, nu mă prea atrag grupurile de suport reciproc. Mai bine zis, sunt selectiv – le frecventez doar pe cele care sunt conduse de persoane experiența cărora este cu adevărat importantă pentru mine.
După reabilitare m-am angajat imediat la lucru după specialitate. Presupun că anume acest fapt m-a ajutat să mă mențin pe linia de plutire. Am avut un șef extraordinar, totuși, în timp ce lucram pentru el, am înțeles că vreau să lucrez doar în beneficiul meu.
Dacă îmi doresc copii, o relație? Vreau, însă deocamdată nu am noroc cu jumătatea mea. Am nevoie de familie. Sunt sigur că devenind cap de familie, voi deveni mai organizat, mai responsabil.
Am un prieten care toată viața a considerat că va muri ca un narcoman, el fusese într-o dependență groaznică mulți ani la rând. Acum parcurge reabilitarea și eu văd cum într-adevăr se schimbă, aceasta este minunat și mă bucur nespus pentru el.
Când tu însuți te schimbi, nu observi aceasta, însă când se schimbă altcineva în ochii tăi, aceasta devine imediat vizibil.
Am început să utilizez droguri în clasa a 10-a. Era ”iarbă”, totul s-a întâmplat cum să întâmplă de regulă. Îmi amintesc că la început nici măcar nu înțelegeam de ce le place atât de mult tuturor. Cu timpul am simțit ce înseamnă euforia și lucrurile au luat-o razna. De atunci am început să utilizez regulat.
La început am fost un ”narcoman exemplar”, dacă se poate spune astfel: învățam, lucram, chiar și armat făcusem. Apropo, armata mi-a oferit foarte multe, acolo am început să practic sportul, am învățat să mânuiesc arma, m-am disciplinat, mi-am antrenat memoria. Chiar ajunsesem comandant de detașament.
Am început să utilizez droguri injectabile în anul 2007, era ”vint”. Acesta era accesibil, costa câteva copeici. ”Vintul” a fost un fel de continuare a tramadolului pe care îl utilizam după fumatul marijuanei.
Prima dată (după injectare) a fost ceva extraordinar, pe bune. Nu-mi era frică pentru că în acel moment nu mă gândeam cât de tare mă pot împotmoli în toate acestea. La început mă drogam o dată pe lună, apoi de câteva ori pe săptămână. Iar atunci când am început să fierb eu însumi drogul, mă injectam de 2-3 ori pe zi. Se întâmpla să nu dorm câteva săptămâni la rând, în general, recordul meu – 15 zile fără somn. Apoi o săptămână îți împlinești somnul și o iei de la capăt.
Dacă aș aduna într-un singur loc tot ce mă încumetam să fac în timpul meu de veghe, aș putea deschide un mic muzeu. Eu și desenam, și încrustam în lemn, și sperietori făceam, adică mă ”rupea” de-a binelea.
La un moment dat, din cauza insuficienței de somn și a utilizării permanente a drogurilor, am început să halucinez: se întâmpla să stau în fotoliu, să discut cu cineva, iar ulterior se dovedea că vorbeam cu speteaza scaunului.
În tot acest răstimp eu locuiam cu bunelul. La început el nu observa nimic, iar apoi, când și-a dat seama că nepotul său se droghează, m-a alungat de acasă. Un timp oarecare am trăit în stradă, apoi am închiriat un apartament, iar mai târziu m-am mutat la prieteni.
Acest coșmar s-a încheiat când s-a depistat că am osteomielită a maxilarului. Aveam de mai mult timp dureri, însă le puneam pe seama problemelor de dinți. Într-o dimineață a început să-mi curgă puroi din ochi și eu m-am adresat imediat la medic. Îmi amintesc cum am venit la chirurgul de gardă, iar el, fără a se fi uitat în cartela mea medicală, mă întreabă: ”Ce utilizezi?”, la care eu am răspuns: ”Vint”. Iar el: ”Vei zdohni, acesta este singurul lucru care te așteaptă”. După aceasta mi-a descris detaliat sfârșitul care mă așteaptă dacă nu voi înceta să consum droguri. Îmi amintesc că mi se făcuse rău, picioarele mi se făcuseră moi. În acel moment am înțeles că trebuie să aleg: fie să mă droghez mai departe și să aștept moartea, fie să caut o ieșire.
M-a ajutat fratele mai mare. M-a purtat mult timp pe la medici, am fost operat, rănile începeau să se vindece. În această perioadă, aproape 9 luni, eu frecventat Centrul Comunitar ”Pas cu Pas” din Chișinău, unde mă ajutau să-mi revin și mă pregăteau pentru reabilitare, fapt pentru care le sunt foarte recunoscător. Când maxilarul a început să se vindece, cu conștiința împăcată m-am dus la Comunitatea Terapeutică ”Viața Nouă”.
Reabilitarea mi s-a dat ușor. Și astăzi îi vizitez. Mi-au rămas cele mai calde amintiri despre timpul petrecut acolo.
Când eram dependent, mă trezeam dimineața și mă gândeam de unde să iau bani pentru droguri. Acum gândurile sunt aceleași, însă de bani am deja nevoie pentru dezvoltarea afacerii, pentru dezvoltarea personală.
Oamenilor care se află acum la răspântia vieții, le-aș spune că soluție există. Dacă eu am găsit-o, de ce nu ați putea și voi? Bineînțeles, alegerea vă aparține. Dacă vreți să trăiți mai departe în rahat, nu aveți decât. Eu am trăit așa și nu mai vreau să mă întorc acolo.
Uneori mă gândesc că s-ar putea să cedez cândva și să recidivez. În asemenea momente mi-e frică. Dar pe de altă parte, de ce aș face-o? Cel puțin acum nu am nevoie de aceasta. Nu mai vreau din nou problemele pe care le-am avut. În plus, mă uit la oamenii care cedează tentației și mi-e milă de ei, pentru că dacă nu au rezistat, înseamnă că tratamentul nu le-a ajutat și atunci ce mai este de făcut? Unde să cauți metode noi? Acestea pur și simplu nu există.
În copilărie visam să devin aviator. Chiar planificam să mă înscriu la colegiul de aviație din România. Astăzi, bineînțeles, regret foarte mult că nu mi-am realizat visul.
La ce visez acum? Să nu depind de nimeni: nici de stat, nici de angajator, nici de circumstanțe. Atunci voi simți cu adevărat gustul vieții și nu voi avea nevoie de droguri”.