Natașa Palamari – una dintre participantele campaniei ”Statutul meu NU este un secret”, colaboratoare a organizației obștești ”Здоровое будущее” (Un viitor sănătos) din orașul Tiraspol. Îmi pare rău pentru fiecare frază pe care am fost nevoită să o exclud din cauza cenzurii și datoriei mele profesionale de jurnalist de a nu divulga, la rugămintea persoanei, datele personale ale acesteia. Mă bucur însă că în textul final am reușit să păstrez esențialul – onestitatea față de sine și față de cei din jur.

”Îmi aminteam acum câteva zile istoria mea și mi-am dat seama că aceasta este o adevărată ironie a sorții. Totul a început atunci când în ultimul an de facultate am început să lucrez la o clinică, ofeream servicii juridice pacienților. Apoi, cu un an înainte de a fi diagnosticată, am încercat să mă angajez în calitate de consultat în organizația ”Medici fără frontiere”, care veneau pe atunci în Transnistria, dar nu am fost acceptată. Și iată, peste un an, am fost diagnosticată…”

Cum a fost?

Partenerul meu era HIV-pozitiv, el îmi spusese de statutul său de la bun început, de aceea pentru mine aceasta nu a fost o veste neașteptată. Pe atunci ambii eram cam prostuți, or, pe atunci nu erau niciun fel de Centre SIDA, consilieri de la egal la egal, nimic. Îmi amintesc că venisem după rezultate, iar medicul-epidemiolog îmi spune: ”Așa și așa, analiza este pozitivă, dacă vei fi fată cuminte, nu vei consuma alcool, nu vei fuma, vei mai trăi vreo 3-4 ani”. Era anul 2007, aveam 33 de an. Infectarea mea nu este vina partenerul meu, ci neglijența mea.

Când ați auzit acest prognostic, a fost ca și cum V-ar fi lovit cineva cu vâsla peste cap?

Bineînțeles, a fost ca la toți.

Dar până atunci ați suferit de vreo boală sau erați o persoană sănătoasă normală?

Eu și acum sunt o persoană sănătoasă normală.

Adică viața Dumneavoastră după stabilirea diagnosticului nu s-a schimbat?

S-a schimbat, dar mai mult din punct de vedere moral. Eu m-am schimbat înăuntrul meu, în relații, în familie, acum mult mai frecvent trebuie să îmbrac măști și să răspund la întrebări lipsite de tact.

Ce fel de întrebări, de exemplu?

Am niște vecini foarte drăguți pe care îi iubesc foarte mult. Ei sunt, într-adevăr, oameni cumsecade. Însă uneori, în glumă, unul dintre ei poate să mă întrebe ceva de genul: ”Ei, cum mai trăiesc sifiliticii tăi?”. În asemenea momente, sincer, nu știu ce să îi răspund, nu mă duce mintea.

Natalia, spuneți-mi, de ce ați făcut atunci testul la HIV? Era vreo necesitate?

Eram într-o vizibilă ”perioadă de fereastră”, mă acoperisem cu pete și, bineînțeles, m-am adresat șa medic. Terapeutul meu a încercat inițial să mă trateze cu unguente, apoi totuși m-a trimis să fac testul.

Cum V-ați pomenit în organizația ”Здоровое будущее” (Un viitor sănătos)?

Practic peste o lună după stabilirea diagnosticului, m-a telefonat medicul – epidemiolog și mi-a propus să vin la Chișinău la un training. Așa am ajuns la training-ul organizat de asociația ”Credința”. Acum deja îmi dau seama că în acel moment ei pur și simplu aveau nevoie de persoane adecvate cu statut HIV-pozitiv, pe care să le instruiască pentru funcția de consultanți de la egal la egal.

Nu V-a deranjat faptul că ei au aflat de undeva despre diagnosticul Dumneavoastră?

Nu, de, fapt, aceasta a fost salvarea mea, sincer. Eram trei persoane din Transnistria care au venit la acest training.

Când ați văzut cu proprii ochi că nu sunteți singura care trăiește cu această boală, Vi s-a făcut mai ușor?

Desigur, atunci pentru prima oară am făcut cunoștință cu persoane care trăiesc de mult timp cu această boală, trăiesc ca și toți ceilalți. Pe fundalul acestui tablou, prognosticul medicului care îmi dăduse doar câțiva ani…

… cu condiția că nu veți consuma alcool și nu veți fuma.

Și astăzi ne confruntăm cu asemenea medici. Și astăzi acești medici sunt ferm convinși, spre exemplu, că HIV se transmite prin masaj. Îmi amintesc că medicul îmi recomandase atunci să folosesc un prosop separat. Astfel, de fiecare dată când făceam baie, turnam clor în cadă după ce mă spălam. Această deplasare la Chișinău m-a revigorat. Peste o săptămână m-am întâlnit cu colaboratorii organizației din Tiraspol și am început să lucrez în proiectul pentru PHS. Deja în luna iulie am fost angajată oficial.

Copiii știu despre statutul Dumneavoastră?

Deocamdată nu le-am spus la toți. Știe doar fiica mea mijlocie. Îmi este foarte frică de reacția mezinului, încerc de mult timp să discut cu el, dar acum e la o vârstă cam dificilă. Mai devreme sau mai târziu, al va accepta acest fapt.

Cine a fost prima persoană căreia i-ați spus despre diagnosticul pe care îl aveți?

Tatăl meu. Restul familiei nu știe. Eu sunt sigură că imediat ce le voi spune, absolut toți vor începe să mă întrebe: ”De unde?”. Adică trebuie de zece ori la rând să povestești ce a fost în viața ta personală și aceasta este foarte neplăcut. Dar aceasta este viața mea și, la urma urmei, fie că m-am drogat, fie ca am făcut sex neprotejat, mă privește doar pe mine. Uneori mă prind la gândul că dacă s-ar produce un miracol și toate persoanele HIV-pozitive ar recunoaște că au HIV, lumea s-ar schimba totalmente. Mulți oameni ar înțelege atunci că HIV este prezent în anturajul lor și oamenii ar fi nevoiți să-și schimbe atitudinea față de această boală și față de oamenii care trăiesc cu ea.

Credeți că campania ”Statutul meu NU este un secret” va schimba ceva?

Cu greu. Dar după cum se spune, picătură cu picătură, apa poate sfărâma piatra și, posibil, cu timpul, cineva va vrea să-și dezvăluie statutul familiei sale, eu, de exemplu, va trebui să o fac. Cineva poate se va încărca de emoții pozitive, de o atitudine corectă, își va recăpăta încrederea în sine. Pentru că este foarte greu să trăiești permanent în minciună.

Natașa, V-ați confruntat vreodată cu discriminarea?

M-am adresat odată la un chirurg în legătură cu un furuncul și îmi amintesc foarte bine întrebarea lui sarcastică:”De boli rele nu suferim?” (râde). În această situație, pe de o parte, înțeleg că trebuie să preîntâmpin despre statutul meu, dar pe de altă parte, îmi dau seama că dacă îi voi spune despre boala mea ”rea”, el nu va accepta să-mi taie furunculul, ci mă va trimite acasă pentru ca acesta să treacă de la sine.

După stabilirea diagnosticului, ați început imediat administrarea tratamentului ARV?

Nu, aceasta nu era necesar. Am început administrarea tratamentului abia un an în urmă și trebuie să spun că nu am avut perioade de adaptare. Probabil pentru că nu am avut nici o clipă îndoieli nici cu privire la boala mea, nici cu privire la eficacitatea tratamentului.

Știu că ceva timp în urmă ați lucrat în penitenciare. Povestiți-ne despre această experiență.

Până și astăzi mă telefonează foștii mei beneficiari și îmi cer sfatul. Recent m-a telefonat un tânăr și mi s-a plâns că i fost schimbată schema tratamentului și se simte rău. S-a dovedit că lui pur și simplu i-a fost descompusă schema de tratament. Eu îl înțeleg pe el și pe alte sute de persoane ca el, pentru că în penitenciare deținuții nu au o atitudine chiar atât de bună față de medici, în pofida faptului că acolo lucrează medici excelenți. În ceea ce privește experiența, la început mi-era foarte frică de toate acestea, deși mai târziu m-am obișnuit. Îmi este milă de ei toți în sensul bun al cuvântului, pentru că ei se eliberează din detenție și 90% din ei se întorc la închisoare (datele se referă la Transnistria – nota redacției).

Ce ar putea schimba această problemă?

Puțină compasiune din partea oamenilor. Atunci carul s-ar mișca din loc.

Dumneavoastră credeți că în închisoare oamenii nu ajung așa pur și simplu, pentru nimic?

Eu știu ce înseamnă procesul de judecată, mă refer la faptul că poți elibera pe cineva de orice pedeapsă cu bani și poți închide pe cineva nevinovat. Problema însă constă în altceva: acea pedeapsă pe care o propune acest sistem penitenciar ex-sovietic, este prea dură.

Ce atitudine aveți față de persoanele dependente?

Știi, odată o cunoștință de-a mea, dependentă de alcool, mi-a explicat următoarele cu privire la ceea ce i se întâmpla: ”Iată eu trăiesc-trăiesc și, deodată, un demon intră în mine și toate o iau razna…”. În acel moment m-am prins la gândul că este atât de îngrozitor să nu fii în stare să-ți dirijezi propriile dorințe, propria viață. Mai mult decât atât, permanent ești urmărit de un sentiment teribil de rușine, vinovăție, înmulțită la zeci de alte sentimente la fel de extenuante… Este o stare teribil de grea. De aceea au cred că dependența este totuși o boală, categoric.

Când ați activat în calitate de consultant de la egal la egal, care era întrebarea cea mai frecvent adresată?

Dacă este posibil să naști copii sănătoși având un statut HIV-pozitiv. Această întrebare îi interesează absolut pe toți.

Trebuie oare să compătimim oamenii diagnosticați cu HIV?

Probabil, la început, da, aceasta poate fi de un real folos. Cu trecerea timpului, începi să simți oamenii și spui anume ceea de ce au ei nevoie în momentul dat.
Natașa, Dumneavoastră credeți în toate aceste scopuri globale privind eradicarea discriminării, reducerea deceselor pe cauze de HIV și a cazurilor noi de infectare?
Când încep să citesc ceva de felul acesta, pierd orice înțelegere a sensului unor asemenea afirmații. Eu sunt o persoană obișnuită, simplă, eu nu înțeleg discursurile de pe tribune înalte. Dacă pe cineva l-ar duce mintea să formuleze toate acestea în trei propoziții, ar fi minunat.

V-ați imaginat vreodată cum ar fi fost viața Dumneavoastră fără HIV?

Nu regret ceea ce s-a întâmplat și nu-mi imaginez o altă viață decât cea pe care o am acum. Dacă nu ar fi fost HIV, probabil niciodată nu m-aș fi adresat unui psiholog și nu aș fi clarificat rădăcina problemelor care mi se trag din copilărie, care sunt un impediment pentru mine până în ziua de astăzi. Singurul lucru care mă deranjează în statutul meu actual este atitudinea negativă a oamenilor față de această boală. Restul nu este fatal.

Mulțumim salonului de frumusețe ”Micusa Stil” pentru coafură și machiaj!

 

Foto: Dragoș Cojocaru
Text: Elena Derjanschi