Daghestanezul Mavlid Khairudinov a aflat despre diagnostic la Varșovia. El s-a mutat acolo pentru a locui cu soția sa poloneză după căsătorie. Activitatea unui psiholog și a comunității locale de HIV nu numai că l-a ajutat să accepte diagnosticul, ci și să ia calea activismului și să se angajeze în consilierea între egali. Mavlid consideră că în fosta CSI, ajutorul pentru persoanele care trăiesc cu HIV este lipsit de umanitate, iar SIDA și HIV sunt încă înconjurate de mituri sovietice vechi. "Schimbarea fondului informațional ar ajuta la eliminarea stigmatului", a declarat Mavlid pentru Spid.center.

"Nu este deloc sfârșitul, ci, într-un fel, este chiar începutul"

- Cum v-ați dat seama că aveți HIV?

- Am fost alarmat în 2013 de furunculele care au început să îmi apară din când în când pe brațe și pe gât. De asemenea, aveam impresia că slăbesc fără motiv. Aveam un permis de ședere în Polonia, înregistrare și am fost repartizată la o policlinică locală. Când am venit la o consultație, medicul a constatat că și ganglionii mei limfatici erau inflamați. Mi-a sugerat să fac un test de sânge pentru HIV. Rezultatele primului test li s-au părut neconcludente medicilor, așa că au făcut un al doilea test, mai amănunțit. La acea vreme locuiam în Varșovia. M-am căsătorit cu o poloneză și am învățat rapid limba. Când toată lumea din jurul tău vorbește limba, o înveți din mers, mai ales că poloneza este și ea slavă, ca și rusa. Când am fost diagnosticat la centrul local de combatere a SIDA din Varșovia, un psiholog a venit imediat să mă vadă, iar în jurul meu s-a format un grup de "veterani". Oameni absolut adecvați și sensibili. A fost exact momentul potrivit. Aveam o astfel de stare de spirit... Gânduri de genul: "De ce să continui să trăiesc?". Aveam 37 de ani, așa cum mă percep acum - un "băiat tânăr"... Ei au vorbit cu mine, mi-au explicat că nu era sfârșitul, ci, într-un anumit sens, chiar începutul.

Totul ține de fondul de informații. De multă vreme, cum se spune la noi în țară? "Ciuma secolului XX, o să murim cu toții" și așa mai departe. După ce am vorbit cu acei polonezi, viața mea s-a schimbat serios. Ei mi-au spus prin propriile exemple că este posibil să trăiești o viață minunată, să creezi o familie cu parteneri HIV negativi, să ai copii care se nasc absolut sănătoși.

Am fost imediat de acord cu terapia, deși mulți oameni nu doresc să se trateze - citesc articole neștiințifice pe internet și devin disidenți. Ei spun că HIV-ul tău este o conspirație a companiilor farmaceutice, pentru că eu nu am dureri. Am avut astfel de cunoștințe și periodic auzeam vești triste despre moartea lor... Unu, doi, trei... Dacă HIV nu este tratat, în cele din urmă trece la stadiul terminal al SIDA, iar o persoană poate muri din cauza unei infecții obișnuite - imunitatea în acest stadiu este oprită, nu funcționează. Dacă urmați un tratament, atunci apărarea organismului funcționează așa cum ar trebui.

- Cum ați acceptat diagnosticul?

- După ce am lucrat cu un psiholog și cu un grup de sprijin reciproc, mi-am acceptat diagnosticul ca pe o binecuvântare și i-am mulțumit Celui Atotputernic pentru că mi-a dat această boală. După aceea, întreaga mea viață a început să se schimbe. Am început să mă gândesc la sensul vieții, cum anume o trăiesc, ce trebuie schimbat în ea. Și am început să-mi schimb modul de viață, să lucrez asupra mea.

Nu mi-a mai fost teamă să mă gândesc sau să vorbesc despre HIV. Îmi amintesc că am venit la Makhachkala și m-am înregistrat la Centrul SIDA. Am observat imediat cât de speriați erau oamenii. Am început să-i liniștesc: nu este vina noastră că ne-am îmbolnăvit. Iar voi sunteți cei care transmiteți această idee celor din jur. Da, sunt oameni care au ajuns în această situație din cauza greșelilor din viață, din cauza modului lor de viață, cineva a ajuns în această situație din pură întâmplare. Pentru cineva este o pedeapsă, pentru cineva este un test.

Este ca și cum nu ar exista nicio problemă?

- Cum putem reduce stigmatizarea persoanelor care trăiesc cu HIV?

- Este foarte important ca oamenii sănătoși să ne înțeleagă și să ne sprijine. Atunci, cei care trăiesc cu HIV nu se vor mai teme să își declare diagnosticul. De ce gândesc așa? În primul rând, respingerea diagnosticului și teama îi face pe mulți oameni să se închidă în ei înșiși. Această frică poate provoca chiar patologii psihice: se transformă în ură față de ceilalți, iar persoanele cu HIV încep să îi infecteze în mod deliberat pe alții, am văzut studii pe această temă. Astfel de povești sunt rezultatul izolării, al unui vid spiritual în care oamenii se împing din cauza fricii. Societatea trebuie să înțeleagă că atitudinea sa neglijentă, de respingere față de persoanele seropozitive se va întoarce împotriva ei, a societății. În al doilea rând, este necesară educarea persoanelor care trăiesc cu HIV și a tuturor celorlalți, pentru a preda prevenția competentă, pentru a vorbi despre măsurile de precauție.

Trebuie să vorbim despre măsurile de siguranță redundante, inutile. Trebuie să spunem despre faptul că HIV nu se transmite prin folosirea în comun a ustensilelor, prin strângerea de mână și chiar prin sărut. Nu ar trebui să ne fie frică, ci să căutăm modalități de a opri infecția și să oferim oamenilor informații fiabile. Atunci, o persoană cu HIV va avea dorința de a trăi, de a-i ajuta pe alții să evite situația în care se află ea însăși.

Problema trebuie să fie ridicată mai activ, inclusiv la nivel înalt. Astăzi, mulți tineri, atunci când se îmbolnăvesc, nu se protejează, nu părăsesc un stil de viață periculos - de exemplu, folosesc o singură seringă atunci când iau droguri intravenoase. Acest lucru se întâmplă pentru că lipsește fondul informațional corect.

Când am locuit în Varșovia, am simțit, am văzut și am auzit acest context informațional. Acolo, școlarii, studenții și toți ceilalți sunt conștienți de răspândirea HIV. Dar în țara noastră nu se vorbește despre asta, problema nu există, iar oamenii se infectează cu HIV din cauza ignoranței, a analfabetismului. La fel ca mine. Nu știu cu certitudine unde, cum și de la cine am luat infecția, nu vreau să jignesc pe nimeni cu o bănuială deșartă.

"Societatea ar trebui să-i accepte așa cum sunt".

- Ce v-a condus spre activism?

- Când am aflat diagnosticul, eram foarte îngrijorată de faptul că nu voi putea avea copii, o familie cu drepturi depline. Dar asta a fost doar la început. Apoi am încetat să-mi mai fac griji pentru mine. Am decis că, dacă am fost trimisă la un astfel de calvar, ar trebui să fac ceva bun pentru alții. Ar trebui să vorbesc despre asta și să-i ajut pe alții care se află și ei în această situație. La urma urmei, motivul principal al șocului meu la diagnostic a fost un fond de informații negative învechite, depuse în capul meu. Și am fost ușurată de șocul meu de către oamenii care mi-au fost alături: un psiholog și un grup de auto-ajutorare. Am decis că aș putea ajuta și alți oameni.

Iar informațiile negative pot veni de oriunde. Exemplu: Am văzut o femeie însărcinată plângând lângă un centru rusesc de combatere a SIDA. S-a dovedit că medicul îi spusese că este mai bine să nu nască cu HIV. Dar nu era vina ei că prietenul ei îi transmisese virusul. Niciunul dintre ei nu știa că are HIV. Cred că atunci când astfel de lucruri sunt spuse de un profesionist, de un medic, este o crimă. Chiar dacă copilul are HIV, nu este vina acelei femei, a mamei sale. Am vorbit cu această femeie, am liniștit-o. Am vorbit cu ea. Iar aceste cuvinte de speranță și sprijin au avut un mare impact asupra ei. A zâmbit, se vedea că avea o stare de spirit complet diferită.

Medicii, medicii nu ar trebui să-și pună părerea, sfatul în consultațiile lor: cum e mai bine, cum e mai rău. Nu este treaba lor să decidă. Eu însumi m-am confruntat cu acest tip de prejudecată medicală.

Când am locuit acolo, specialiștii Crucii Roșii au venit la Varșovia. Și acolo puteai vedea imediat o atitudine diferită față de oameni. Care este diferența? De exemplu, acolo persoanele cu dizabilități sunt obiecte de atenție sporită. Iar aici sunt "persoane cu dizabilități". Aceasta este diferența. Am prieteni care sunt persoane surdo-mute. Ei mi-au povestit în detaliu cum simt acest mesaj al societății față de ei înșiși. Ei spun că încă din copilărie simt acest val de gânduri despre inferioritatea lor. Dar nu sunt amărâți, nu. Ei se unesc între ei, au diaspore foarte puternice, să spunem, diaspore. Și încearcă să fie cei mai buni în ceea ce fac, indiferent de profesia pe care o aleg. Încearcă să demonstreze că pot face aproape orice la fel de bine ca alții.

Societatea trebuie să îi accepte așa cum sunt. Da, Atotputernicului i-a lipsit ceva. Dar nu este vina lor! Și dacă noi ne putem trata afacerea cu neglijență, surdo-muții nu au așa ceva: ei tratează orice afacere cu reverență.

"În sufletul meu - pace și liniște, cu imunitate - ordine".

- Cum vă merg lucrurile acum?

- În 2015, am divorțat și a trebuit să părăsesc Polonia: baza pentru permisul meu de ședere a încetat să mai existe. M-am întors la Makhachkala și m-am înregistrat la Centrul SIDA, unde am un medic minunat. Dar pot simți diferența față de Varșovia. Crucea Roșie a organizat acolo mini-cluburi pentru persoanele care trăiesc cu HIV. Biliard, tenis, săli de relaxare. Acolo poți primi chiar și ajutor material - nu cu bani, însă. Dacă o persoană avea nevoie de un frigider, ei organizau un frigider, dacă avea nevoie de un televizor, exista un televizor, până la un computer. Dar nu exista nicio dependență. Oamenii se organizau singuri și făceau muncă voluntară. Acest format ar ajuta o mulțime de oameni de aici. Atunci când oamenii se simt susținuți, ei înșiși încep să-i susțină pe alții, nu se tem să își declare statutul, să vorbească despre probleme.

Acum locuiesc și lucrez în regiunea Moscovei, sunt operator de excavator. Am o soție tânără, în vârstă de 26 de ani. Sper că vom avea mai mulți copii, dacă Allah va dori acest lucru. Iar această situație este rezultatul sprijinului pe care l-am întâlnit în Varșovia. Ea mi-a schimbat starea interioară și eu mi-am schimbat viața. Sunt recunoscător pentru această boală, sufletul meu este în pace, sistemul meu imunitar este în ordine.

Încerc să-mi răspândesc opiniile. Împreună cu colega mea din Makhachkala, Bela Popova, am creat o cameră de chat pe internet unde ne împărtășim gândurile, verificăm informațiile medicale și ne consultăm cu alte persoane care trăiesc cu HIV. Mă pot numi un consilier independent de la egal la egal. Visul meu este să creez un fond pentru a ajuta persoanele care trăiesc cu HIV în Daghestan, dar pentru aceasta este nevoie de sprijin comercial.

Sondaj blitz

- Numiți "da" și "nu" obligatorii pentru persoanele care trăiesc cu HIV.

- "Da" la recunoștința zilnică. "Nu" la dependențe. Eu însumi, de exemplu, m-am lăsat de fumat. Nu am fost niciodată prieten cu alcoolul, deloc.

- Pentru ce schimbări ar trebui să fie pregătită o persoană atunci când află de diagnosticul său?

- Fiți pregătiți să țineți mini-prelegeri persoanelor care au fost rezistente la diagnosticul dumneavoastră. Respingerea este rezultatul unei lipse de informații; nu vă fie teamă să spuneți și să explicați.

- Ce v-ați dori, sfătuiți persoanele care au aflat recent despre diagnosticul lor?

- Străduiți-vă să obțineți cât mai multe informații despre HIV. Vă va face viața mai ușoară, vă va motiva și vă va da putere să le spuneți și altora și să ajutați. Cunoașterea este putere.