"Nu am putut să-mi accept diagnosticul timp de 19 ani", așa începe povestea eroinei noastre de astăzi. Olga Kasatkina din Sankt Petersburg are 36 de ani. O fată tânără, frumoasă, energică, care își urmărește sănătatea, este implicată în sport și în propria dezvoltare - există multe astfel de persoane printre persoanele care trăiesc cu HIV. Ea a parcurs un drum lung până în momentul în care a putut să-și privească statutul în ochi și să înceapă terapia. Life4me.plus relatează.

Ce a ajutat-o să-și accepte diagnosticul? Puterea de spirit, iubirea de sine, dorința de a trăi o viață sănătoasă, sprijinul prietenilor și al adepților și, bineînțeles, un simț al umorului original.

- Nu-mi caut un partener pe baza bolii, ci îl aleg pe baza altor criterii. Și nu sunt supărată că nu sunt într-o relație acum, pentru că voi avea un bărbat foarte tare care încă nu a ajuns la mine. Dar e pe drum.

De ce am decis să-mi împărtășesc povestea

Vreau ca cât mai mulți oameni să afle despre această boală și că este posibil să trăiești bine și să arăți bine cu ea. Eu arăt bine și mă simt bine, iar eu nu sunt singura cu HIV. Trebuie doar să vă luați pastilele și să vă trăiți viața.

O lungă perioadă de negare

Trăiesc cu HIV de 19 ani și am început să iau terapie relativ recent - am avut o perioadă lungă și dificilă de acceptare a diagnosticului. Dar am avut întotdeauna grijă de sănătatea mea: am un stil de viață sănătos, nu am luat niciodată medicamente, fac exerciții fizice, îmi urmăresc dieta, țin un regim și fac practici energetice.

Am aflat despre diagnosticul meu când aveam 16 ani. Am mers la spital cu tuberculoză, am fost examinată complet și am aflat că sunt seropozitivă. Am contractat infecția pe cale sexuală. A fost primul meu partener sexual, iar acesta era consumator de droguri. Nu știam nimic despre contracepție la acea vreme, și iată-mă aici - ia și semnează, cum se spune.

Acum râd de asta: primul meu partener sexual a lăsat un semn în viața mea, astfel încât, cu siguranță, nu-l voi uita niciodată.

Dar la acea vreme eram foarte îngrijorată, mai ales pentru că nu aș fi fost capabilă să construiesc o relație cu nimeni. Cu toate acestea, HIV nu m-a împiedicat să mă căsătoresc de două ori și să mă întâlnesc cu băieți fără HIV.

Prima dată când m-am căsătorit, la vârsta de 19 ani, soțul meu era HIV negativ. La acea vreme, eu nu făceam încă terapie. Pe parcursul celor 5 ani de relație, nu i-am transmis virusul soțului meu. I-am întrebat pe medici de ce se întâmplă acest lucru, mi-au spus că "deocamdată". Atunci am început să mă gândesc: "Poate că nu am deloc această boală". Testele arată HIV, dar mă simt bine. Chiar mai bine decât persoanele care sunt HIV negative. Cum se poate așa ceva? Nu m-am considerat niciodată bolnav și nici nu m-am considerat vreodată bolnav. Crezul meu în viață: dacă o persoană vrea să trăiască, medicina este neputincioasă. Și mai există un alt crez: dacă îți pierzi inima, mori înainte de vreme.

Când am aflat despre diagnosticul meu, nu mi-am dat seama la început despre ce este vorba. Dar când am început să fiu târâtă prin spitale (de la tuberculoză la boli infecțioase, de la boli infecțioase la Centrul SIDA etc.), am bănuit că ceva nu era în regulă. Medicii îmi insuflaseră atât de multă teamă la vârsta de 16 ani și văzusem cu ochii mei cum mor oameni din cauza HIV, boala cu care tocmai fusesem diagnosticată. Iar doctorul chiar mi-a spus că voi trăi aproximativ 10 ani. Eram ca o puicuță speriată. Pe atunci nu se făcea terapie, iar imunitatea mea era de 980 de celule. Mi-au spus să vin la spital o dată pe an pentru analize. Dar nu mai puteam veni la spital - aveam în fața ochilor mei o femeie moartă, care a murit din cauza consecințelor HIV în prezența mea.

După prima mea vizită la Centrul SIDA, am rămas cu Frica și SAMOSTIGMA. Nimeni nu a știut despre diagnosticul meu timp de 19 ani - nu am spus niciunui prieten, ci doar partenerilor mei sexuali. Așa mi-am trăit viața. Nu am luat pastile, am făcut teste la fiecare 2-3 ani. Totul era în regulă.

Știam că am boala, dar era mai ușor să nu mă gândesc la asta.

Uneori "trăgeam cu ochiul" la cum mergeau lucrurile, dar nu intram în detalii. De exemplu, știam că aveam o stare imunitară bună, dar habar nu aveam care era încărcătura mea virală. Acest lucru se datora faptului că nu-mi acceptam pe deplin diagnosticul. În toți acești 19 ani, am avut o etapă de negare, chiar dacă nu activă, dar totuși.

Era mai ușor pentru mine. Nu puteam să trec peste gândul: "De ce eu? De ce trebuie să trăiesc cu acest diagnostic, nu am consumat niciodată droguri și am avut un stil de viață sănătos?". Credeam că sunt singura. Simțeam că dacă aș fi spus cuiva acum, s-ar fi îndepărtat de mine, ar fi spus tot felul de lucruri dezgustătoare despre mine.

Despre acceptare

Am început treptat să accept diagnosticul abia în luna martie a acestui an. Problemele de sănătate au început să apară mai des decât de obicei - am avut 5 răceli în ultimul an, ceea ce nu s-a mai întâmplat înainte. Și odată, pe unul dintre forumurile pentru persoanele cu HIV am întâlnit un tip. Nu am reușit să construim o relație, dar nu degeaba a apărut în viața mea. A devenit un fel de imbold - după ce am vorbit cu el mi-am dat seama că era timpul să încep terapia. În plus, pe toată perioada negării mele, am depășit o mulțime de bariere interne, mi-am rezolvat sentimentele și emoțiile.

Am început să accept treptat diagnosticul abia în luna martie a acestui an. Problemele de sănătate au început să apară mai des decât de obicei - am avut 5 răceli în ultimul an, ceea ce nu se mai întâmplase înainte. Și o dată, pe unul dintre forumurile pentru persoanele cu HIV am întâlnit un tip. Nu am reușit să construim o relație, dar el nu a apărut în viața mea degeaba. A devenit un fel de imbold - după ce am vorbit cu el mi-am dat seama că era timpul să încep terapia. În plus, pe toată perioada negării mele, am depășit o mulțime de bariere interne, mi-am rezolvat sentimentele și emoțiile.

Am privit această boală în ochi și m-am gândit: "De ce nu mă accept? Sunt eu. HIV face parte din mine".

Mi-a fost frică. Și nu a mea, ci a societății: societatea a insuflat-o, eu am "cumpărat-o". Am cumpărat acest punct de vedere că HIV este rău, că sunt prostituate, dependenți de droguri etc.

Și la un moment dat m-am revoltat. De ce trebuie să-mi ascund diagnosticul și fața! De ce ar trebui să-mi fie rușine și frică de HIV-ul meu. Oh, omule, sunt eu!

Nu numai că nu spuneam nimănui despre statutul meu, dar îmi era frică chiar să rostesc singur cuvântul HIV. Dar apoi am început să lucrez asupra mea. Am început să vorbesc despre toate temerile mele, am răcnit, mi-am plâns de milă, am trăit toate momentele mele nelipsite, m-am întors la starea în care am aflat prima dată despre diagnostic. Mi-am făcut toate astea. Dar apoi am decis să merg la un psiholog.

De îndată ce am spus tot ce am acumulat, mi-am dat seama că nu era atât de teribil - ei bine, HIV și HIV.

Cred că a fost doar timpul. Acum nu regret nimic. Totul a fost așa cum trebuia să fie. Dar mulțumesc lui Dumnezeu că am reușit să-mi păstrez sănătatea - acum îmi dau seama că acest lucru este foarte rar. Ar fi putut fi mult mai rău. Am început să fac terapie. Eram perfect conștientă că, acceptând terapia, îmi acceptam pe deplin diagnosticul.

La câteva zile după ce am început terapia, am decis să îi spun prietenului meu apropiat. Am fost foarte emoționată, chiar am vrut să mă scurg, dar în cele din urmă i-am spus. Prietena a reacționat în general calm, de genul "Oh, înțeleg". Apoi am început să discutăm despre subiect, condimentând totul cu un umor negru subtil, inerent la amândoi. După aceea, m-am simțit și mai bine. Apoi i-am spus unei alte prietene, apoi surorii mele și, după cum se spune, eram pe val. Am început să vorbesc despre asta, să vorbesc și să vorbesc, și mi-am dat seama că nimeni nu mă respinge, nimeni nu mă percepe cu negativitate.

Față deschisă

În cele din urmă am decis să îmi deschid fața pe rețelele de socializare. Mi-am dat seama că am ambiții, că am dorință, că pot conduce oamenii, că pot arăta prin exemplul meu că viața nu este pierdută cu HIV. Am ieșit într-o poveste și le-am spus urmăritorilor mei:

"Băieți, am un anunț pentru voi chiar acum. Nu vă cer milă, voi spune ceva ce nu am mai spus de ani de zile. Am HIV".

După aceea am primit o avalanșă de mesaje de susținere: "Olya, ești o eroină". Și m-am dovedit a fi un erou după aceea - nu mă așteptam la asta. Nu am primit niciun comentariu negativ. Chiar și străinii au început să scrie și să vorbească despre diagnosticul lor.

Mi-am dat seama cât de mulți oameni se tem să dezvăluie că au HIV și trăiesc în frică.

Pentru a scăpa de această teamă, trebuie să treci peste ea și să te accepți pe tine însuți. Cel mai probabil, veți avea nevoie de ajutorul unui specialist. Dar stima de sine nu joacă cel mai mic rol aici: cum te tratezi pe tine însuți, așa te vor trata și oamenii. Și așa stau lucrurile cu totul.

După ce diagnosticul a fost dezvăluit, am devenit eu însămi. Am devenit și mai încrezătoare. Știu că am făcut ceea ce trebuia.

Cum am vorbit despre diagnosticul meu cu partenerii mei sexuali

Nu a fost ușor, bineînțeles, pentru că nu mă acceptam pe mine însămi în acel moment. La început, nu am vorbit niciodată. Abia după un timp, când eram deja într-o relație. De cele mai multe ori am trimis mesaje. Bineînțeles, aveam un SMS ciudat: mai întâi m-am justificat, apoi am povestit toată povestea de la început, făcându-mă să par o victimă (mai târziu mi-am dat seama că acest lucru nu era chiar corect). De regulă, reacția băieților a fost absolut calmă. Nu am mai adus niciodată în discuție subiectul. Nimeni nu a crezut că sunt "bolnavă".

Fiecare început de relație nouă era un mare stres pentru mine.

Și poate că în acea perioadă am refuzat de multe ori să mă întâlnesc pentru a nu mă expune la acest stres și pentru a nu spune unei alte persoane despre diagnosticul meu. Obișnuiam să scriu mesaje uriașe pe care nu le puteam trimite nici măcar o jumătate de oră. Tremuram pe dinăuntru, nu dormeam bine noaptea, mă trezeam mereu să văd dacă cineva a răspuns sau nu. Era atât de stresant încât puteam chiar să mă îmbolnăvesc.

Unul dintre cele mai recente cazuri a avut loc în urmă cu aproximativ șase luni. Am întâlnit un tip și de data aceasta am decis să nu o mai lungesc prea mult - i-am spus despre diagnosticul meu după prima întâlnire, tot într-un mesaj. El a reacționat normal, dar mi-am dat seama că se epuiza încetul cu încetul. Am fost rănită. Și am decis că era timpul să nu-mi mai fie frică. Și, apropo, asta m-a și impulsionat să îmi accept în sfârșit diagnosticul. E timpul să vorbesc despre asta nu ca o victimă. Atâta timp cât vei continua să te "victimizezi", vei continua să te confrunți cu respingerea.

În acest moment, mă gândesc mai întâi la sentimentele mele și la mine însămi. Prefer să-mi dezvălui diagnosticul la început, ca să zic așa, cât încă ne obișnuim unul cu celălalt. Există oameni care nu știu absolut nimic despre HIV, iar faptul că le spun despre diagnosticul lor le poate distruge psihicul, și există oameni care reacționează destul de adecvat. Dar, în orice caz, ar trebui să ne amintim că fiecare persoană are dreptul de a alege și că este normal. Deși respingerea este neplăcută în orice caz, și nu contează dacă ai sau nu HIV.

Eu nu îmi caut un partener în funcție de boli, îl aleg în funcție de alte criterii: cum se tratează pe sine, oamenii, banii, modul său de gândire și stilul de viață, dacă interesele noastre coincid. Și nu sunt supărată că nu am o relație acum, pentru că voi avea un bărbat foarte mișto care încă nu a ajuns la mine. Dar e pe drum.

HIV mi-a schimbat viața în bine

Am devenit mai încrezătoare, mai deschisă, am început să am și mai multă încredere în lume, mi-am dat seama că frica este doar în capul nostru și că este frica pe care am cumpărat-o de la alți oameni. Acum există o terapie cu ajutorul căreia poți trăi o viață complet liberă, ca o persoană normală.

Avem oameni care mor la 60 de ani fără să aibă HIV. Avem femei care trăiesc fără bărbați fără să aibă HIV. Diagnosticul nu are nimic de-a face cu asta.

Este vorba de atitudine. Oricum, cu HIV, am devenit și mai cool.

De ce sunt mândru

Sunt mândră de determinarea și de curajul meu.

Ce îmi dă energie

Dragostea pentru viață. Mă bucur chiar și de micile momente plăcute. Mă excit cu mic dejunuri delicioase, locuri frumoase, oameni frumoși, etc. Această energie - este în mine.

Cu ce asociez cuvântul HIV

Acum, unele atitudini vechi au reapărut în mine - trebuie să le reprogramez. Și din asocieri - HIV este un virus și nimic altceva.

Dorința mea

Trebuie să privim acest diagnostic în ochi. HIV nu este nici măcar o boală. A fi bolnav înseamnă să simți durere, iar aici nu simțim durere, cu excepția durerii psihologice, desigur. Recomand tuturor persoanelor care au aflat despre statutul lor HIV sau care nu pot accepta acest lucru pentru o lungă perioadă de timp, așa cum am făcut-o eu, să meargă la un psiholog și să vorbească despre asta. Căutați ajutor, nu trebuie să fiți singuri cu asta. Nu fiți tăcuți. Cu cât mai mulți oameni vorbesc despre asta, cu atât mai puțină stigmatizare va exista în societate.

Autor: Tatiana Ten