Eroina copertei noastre autumnale este Ana Dabija, șefa Departamentului Instituțiilor Penitenciare din Republica Moldova. În interviul oferit revistei noastre Ana ne-a povestit despre sensul detenției, a făcut bilanțurile reformei sistemului de justiție și ne-a explicat de ce omul care a petrecut 25 de ani în închisoare, se poate schimba și deveni mai bun.

 

Ana, să începem de la cel mai important aspect: cum e să fii prima femeie în calitate de șef al Departamentului Instituțiilor Penitenciare în toată istoria Republicii Moldova?

Această desemnare în funcție a devenit pentru mine o adevărată provocare. Până la această funcție am activat peste 20 de ani în cadrul Serviciilor Operative ale Ministerului Afacerilor Interne. Inițial, venisem să lucrez în cadrul Departamentului Instituțiilor Penitenciare (DIP) în calitate de Şef al Direcţiei Securitate, Regim şi Supraveghere. Acest serviciu mi-a plăcut chiar din primele zile, eram o echipă minunată, am învățat multe de la colegii mei. Apoi am fost avansată în funcție până la director adjunct al DIP , iar în anul 2013 am fost desemnată în postul de director. Eu consider că femeia poate și trebuie să lucreze în astfel de funcții. Pe noi, femeile, ne ajută simțul înnăscut al empatiei, al omeniei, noi întotdeauna găsim o modalitate de a stabili contactul cu persoana. Mi se întâmplă uneori să petrec în cadrul audiențelor personale cu un deținut câte 2 ore în loc de cele 15 minute alocate în acest scop, până nu voi înțelege esența problemei și nu voi propune o soluție pentru aceasta. Nu aș fi vrea să jignesc bărbații, dar eu consider că femeia investește mai mult suflet în ceea ce face și acest lucru ne conferă anumite privilegii. În ceea ce ține de munca noastră, este imposibil să muncești fără atitudine personală, deoarece noi zilnic lucrăm cu oameni vii și noi suntem acei care trebuie să îi ajutăm să revină la viața normală, să pășească pe calea cea dreaptă.

În opinia Dumneavoastră, care este scopul principal al închisorii și al detenției în sine?

Închisoarea are două scopuri principale: unul dintre ele este de a asigura securitatea societății, iar cel de-al doilea, în opinia mea, cel mai important, este resocializarea și corectarea deținuților. Aceste două scopuri principale determină funcționarea sistemului penitenciar.

Mult mai important este să înțelegem de ce ajung oamenii în închisoare? Ei nimeresc acolo din cauza indiferenței noastre. Eu studiez istoriile personale ale deținuților și să știți că adeseori dau peste istorii care te frapează ca om, ca mamă. Iată un exemplu simplu: deținutul a fost abandonat în copilărie de părinți, a fost educat în internat, a ieșit de acolo în nicăieri. A găsit cu greu un loc de muncă și a început să muncească pentru a aduna bani, a-și perfecta pașaportul și a pleca peste hotare. Însă angajatorul îl înșela și nu îi plătea. Și ce face tânărul? Își ia banii cu forța, săvârșind astfel o infracțiune. Cine este de vină în această situație? Noi toți, deoarece suntem iresponsabili față de propriii copii, plasându-i pe la internate, nu creăm condiții pentru reintegrarea celor care ies din internate etc. Iată de ce am început să colaborăm activ cu societatea civilă și să explicăm oamenilor simpli că deținuții sunt și ei oameni care au greșit, dar care au dreptul la o șansă. Noi trebuie să vedem în ei oameni, și nu infractori sau condamnați. În același timp, acestor din urmă noi ne străduim să le arătăm că în afară de viața pe care au avut-o până la închisoare, există și o altă viață. În acest scop organizăm diferite activități educative, programe de terapie socială, meciuri de fotbal, concursuri de frumusețe, brain-ring-uri. Să știți că descoperim aici o mulțime de talente! Încercați să organizați la libertate, în vreo instituție, un concert obișnuit și observați câte persoane își vor exprima dorința să se implice ca și participant. La noi însă sunt întotdeauna mulți doritori și aceasta mă bucură.

Potrivit raportului organizației PROMOLEX (din anul 2012), coeficientul persoanelor private de liberate constituie 175 de persoane la 100 000 de locuitori, adică de două ori mai mare decât indicele mediu din statele-membre ale Consiliului Europei. Care credeți că sunt cauzele unui asemenea coraport numeric?

Datele statistice arată că acum 10 ani în sistemul penitenciar erau peste 10 000 de condamnați, astăzi această cifră s-a redus cu 30 la sută, fapt condiționat de cele două amnistieri din anul 2004 și 2008, precum și de dezincriminarea Codului Penal al RM, introducerea unor măsuri alternative de pedeapsă, mă refer la munca în folosul comunității. Cu regret, pe parcursul ultimilor doi ani, numărul deținuților a crescut cu 4-6 la sută și acest fenomen se explică prin faptul că în Moldova nivelul de viață este foarte scăzut, este scăzut și nivelul de protecție socială și, nu mai puțin important, ne confruntăm cu un număr impunător de persoane dependente de alcool și de droguri. La noi majoritatea covârșitoare a infracțiunilor sunt comise în stare de ebrietate alcoolică.

Este cunoscut faptul că sistemul penitenciar pe care l-ați preluat drept ”moștenire” și pe care îl conduceți acum, se află într-o stare deplorabilă. În unul dintre interviurile pe care le-ați acordat, ați afirmat că una dintre cele mai mari probleme ale sistemului penitenciar sunt fondurile vechi. De ce situația nu se schimbă?

Faptul că noi am moștenit sistemul penitenciar sovietic care nu corespunde standardelor europene este adevărat. Dar nu sunt de acord cu afirmația precum că nimic nu se schimbă. Or, noi avem instituții care corespund normelor europene: este vorba despre IP nr.1 din Taraclia, IP nr.7 din Rusca, IP nr.16 – Pruncul și IP nr.10 din Goian. Pe parcursul ultimilor câțiva ani în toate penitenciarele s-au efectuat lucrări de reparație a clădirilor, iar în perspectivă planificăm modernizarea IP nr.5 din Cahul, IP nr.17 din Rezina și IP nr.3 din Leova. De asemenea, aș vrea să menționez că în țara noastră a început construcția a două închisori noi: în Chișinău, cu o capacitate de 1600 de locuri și în Bălți, cu o capacitate de 650 de locuri.

Potrivit sondajelor realizate de către Institutul de Politici Publice cu privire la gradul încrederii pe care o au cetățenii în instituțiile statutului, din martie 2009 se observă o tendință alarmantă a creșterii gradului de neîncredere a cetățenilor față de justiție. În mai 2011 s-a constatat că doar 1 la sută din cetățenii intervievați au încredere în justiție, în timp ce 42 la sută nu au deloc încredere în sistemul judiciar. Având experiență de lucru în poliție, mulți ani lucrând în sistemul penitenciar, cum credeți, ce ar putea schimba o astfel de atitudine?

Deși aceasta nu ține de competența mea, voi răspunde totuși. În primul rând, urmărind munca foștilor mei colegi, eu văd contrariul. Eu văd că oamenii treptat încep să aibă încredere în organele de ocrotire a normelor de drept și în justiție. În al doilea rând, și aceasta este opinia mea personală, multe depind de noi. De ce suntem cu toții educați să așteptăm ceva de la stat? Atât timp cât nu vom începe să lucrăm asupra noastră, nimic nu se va schimba. Și dacă ne dorim ca țara noastră să devină una europeană, trebuie, cel puțin, să încetăm să facem gunoi în stradă și să nu mai fim indiferenți față de alți oameni. Peste hotare noi vedem că acolo toți își zâmbesc unul altuia, iar la noi oamenii sunt posomorâți și iritați. Atât timp cât nu ne vom trata reciproc cu respect și nu vom lăsa deoparte indiferența și nepăsarea, nimic nu se va schimba.

În perioada anilor 2011-2016 s-a preconizat reforma sistemului judiciar în RM. Termenul pentru bilanțuri este deja foarte aproape, a rămas doar jumătate de an. Ați putea evalua acum reformele efectuate și să faceți un bilanț intermediar al acestora?

Strategia reformei în justiție conține acțiuni orientate spre respectarea drepturilor omului și modernizarea sistemului penitenciar. Multe din aceste acțiuni au fost realizate: în particular acele care sunt legare cu instruirea generală și profesională a deținuților, schimbările în legislație – avem un nou proiect de lege cu privire la funcționarea sistemului penitenciar -, de asemenea, s-au îmbunătățit condițiile de întreținere a deținuților.

Dumneavoastră susțineți farmacoterapia cu metadonă în penitenciare? În cazul în care Fondul Global care finanțează acest program va pleca din Moldova, veți interveni cu demersuri ca statul să-și asume finanțarea acestui program?

Bineînțeles. În opinia mea, sunt necesare alternative pentru tratamentul dependenței de droguri în închisori și sistemul nostru trebuie să asigure gama completă de servicii, inclusiv tratamentul de substituție cu metadonă. Noi suntem foarte interesați ca aceste servicii să fie accesibile pentru toți deținuții. În plus, noi toți trebuie să înțelegem că narcomania este o boală și tratamentul ei este un proces îndelungat și complex. Și noi, colaboratorii penitenciarelor, ai organizațiilor necomerciale, rudele, prietenii celor dependenți nu avem dreptul să lăsăm mâinile în jos, or, anume sprijinul nostru este foarte important pentru acei care se luptă cu această boală.

Oferirea tratamentului necesar (farmacoterapia cu metadonă), în corelație cu reabilitarea psihosocială reprezintă un serviciu important oferit utilizatorilor de droguri injectabile în 13 instituții din cadrul sistemului penitenciar. Persoana care a utilizat droguri până la detenție, va încerca să continue utilizarea ilegală și riscantă a drogurilor și în locurile de detenție. De aceea, pe lângă fortificarea măsurilor de prevenire a pătrunderii obiectelor interzise în instituțiile penitenciare (inclusiv droguri și substanțe psihoactive), este foarte important să oferim deținuților accesul la instrumentarul steril de injectare (schimbul de seringi și ace, distribuirea prezervativelor și substanțelor dezinfectante), în scopul reducerii riscului de infectare cu hepatitele virale și infecția HIV. O altă posibilitate este deschiderea planificată a două comunități terapeutice pentru utilizatorii de droguri în cadrul IP nr.9 Pruncul și în penitenciarul pentru femei Rusca, în vederea creării unor sectoare libere de droguri.

O întrebare complicată: când este vorba de adolescenții de 16-17 ani, care, conform legii, pentru anumite infracțiuni sunt privați de libertate, nu Vi se pare că la această vârstă închisoarea nu va avea impactul dorit și poate este cazul de a elabora un sistem mai uman de pedeapsă?

În ultimul timp reflectez foarte mult la soarta copiilor care își ispășesc pedeapsa în Goian. Este o categorie foarte dificilă de deținuți și cu aceștia este uneori mult mai complicat să lucrezi decât cu adulții. Acești copii sunt nevinovați de faptul că au o asemenea soartă. Acum câțiva ani i-am transferat intenționat într-o IP separată în Goian. Aș vrea să menționez că numărul deținuților minori s-a micșorat cu 90 la sută comparativ cu anul 2005 și, în mare măsură, acest fapt este condiționat de apariția măsurilor alternative de pedeapsă pentru adolescenți. În ceea ce ține de acei care se află sub tutela noastră, este vorba de adolescenți care au săvârșit infracțiuni grave și deosebit de grave. Oricât ne-ar durea pentru ei, există legea și aceasta presupune pedeapsă. Deja de câțiva ani noi colaborăm activ cu colegii din alte țări, preluăm experiența lor. Acum noi deja știm cu certitudine că ceea ce le lipsește cel mai mult acestor copii este casa și familia. Anume din această cauză în viitorul apropiat dorim să creăm în Goian condiții care să amintească de atmosfera familială: cu bucătărie, odaie pentru copii, cameră pentru odihnă.

Eu știu că acum pregătiți un proiect neobișnuit în care vor fi implicați inclusiv deținuți minori. Povestiți-ne despre el.

Ceva timp în urmă am început să colaborăm cu regizorul Mihai Fusu de la Centrul de Artă ”Coliseum” și el ne-a propus să înscenăm un spectacol la crearea căruia au participat deținuți din Goian, Rusca și Soroca. Spectacolul se numește ”Shakespeare pentru Ana”. Voi fi sinceră, inițial eu am fost împotriva acestei idei. Însă Luminița Țâcu, regizorul acestui spectacol, m-a convins de necesitatea acestuia. Acest spectacol este despre noi toți, despre sistemul în care activăm, despre destinele acelor care s-au pomenit în acest sistem. Spectacolul este construit pe monologurile artiștilor care transmit, cuvânt în cuvânt, monologurile deținuților înșiși și ale colaboratorilor instituțiilor penitenciare, povestite artiștilor. În acest spectacol colegii noștri s-au văzut pe ei înșiși dintr-o parte și mulți au conștientizat, de exemplu, faptul că trebuie să-și schimbe atitudinea față de serviciu… A ieșit ceva foarte frumos! Am fost atât de însuflețiți de această experiență, încât acum planificăm să înființăm în Goian o Școală de teatru și, de asemenea, ne dorim să înscenăm un spectacol cu participarea deținuților pe viață.

Despre ei aș vrea, de asemenea, să discutăm. Să știți, îmi amintesc finala concursului ”Brain Ring” care s-a desfășurat anul trecut și la care au fost aduși deținuți pe viață. Și prima întrebare care îmi trece prin gând este: Nu V-a fost frică?

Bineînțeles, îmi făceam griji, fiindcă atunci toți îmi spuneau: ”Ce faci? Dacă se întâmplă ceva?”. Eu însă am insistat și totul a ieșit cum trebuia. Să știți că după această finală societatea și-a schimbat părerea despre această categorie de condamnați, oamenii au început să fie mai îngăduitori și toleranți față de ei. Noi lucrăm mult în această sferă: deja al doilea an organizăm Ziua ușilor deschise, au fost operate modificări în legislație și acum acești deținuți au dreptul la întâlniri de lungă durată, tinerii care își ispășesc pedeapsa pe viață se căsătoresc și aceasta este minunat, deoarece astfel se îmbunătățește calitatea vieții lor.

Considerați că timp de 25 de ani, omul care a săvârșit o infracțiune deosebit de gravă, se poate corecta?

Eu nu doar consider, eu sunt ferm convinsă de aceasta, deoarece văd exemple reale printre deținuții noștri. Psihologii noștri, în comun cu experții străini, au analizat dosarele deținuților și au ajuns la concluzia că la mulți riscul recidivei este foarte scăzut.

Ana, ce atitudine aveți față de pedeapsa cu moartea?

Acest subiect a fost activ discutat pe la mijlocul anilor ’90. Atunci pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu privațiunea de libertate pe viață. Eu consider că această poziție a fost una corectă, întrucât pedeapsa cu moartea este o pedeapsă ireparabilă.

Dumneavoastră comunicați mult cu deținuții. Înțeleg că întrebarea pare puțin cam ciudată, dar învățați ceva de la ei?

Sunt uneori uimită de optimismul și de setea lor de viață. Printre cei pe care îi tutelăm sunt foarte multe personalități interesante, culte, dezvoltate multilateral, care au avut o viață interesantă. Comunicând cu ei, de fiecare dată mă conving că pentru orice problemă există o soluție, că speranța îți dă putere și te motivează și că familia este cea mai importantă în viața omului, fiind un sprijin incomparabil în situațiile dificile.

În unul din interviuri ați afirmat că mama Dumneavoastră întotdeauna a visat să Vă vadă pedagog, deoarece această profesie îți aduce o satisfacție colosală și vezi întotdeauna rezultatul. Cum a reacționat la alegerea pe care ați făcut-o?

Mama mea a avut o înțelegere profundă a vieții, ea avea capacitatea de a convinge și, într-adevăr, ea și-a dorit foarte mult să devin învățătoare. Ea m-a susținut când am ales să lucrez în poliție, apoi în sistemul penitenciar. Ea întotdeauna a știut să-mi dea sfaturile necesare la timpul potrivit și știa ce trebuie să spună într-o situație sau alta.

Vă amintiți care a fost cel mai bun sfat pe care Vi l-a dat?

Să găsesc limbă comună cu toți și că în viață cei mai importanți sunt oamenii. Fără ei nimic nu se face. Și atunci când ai nevoie de ajutor și de sprijin, te vor ajuta doar oamenii. Eu întotdeauna am avut relații foarte apropiate și foarte calde cu părinții mei. Cu regret, ambii au plecat din viață.

Și în încheiere, câteva întrebări de la Marcel Proust:

Ce virtuți prețuiți cei mai mult? – Credința, compasiunea.

Ce lucruri detestați? – Nu suport minciuna și ipocrizia.

Aforismul preferat? – Dacă tratezi o persoană după cum merită, aceasta va rămâne așa cum este; dacă însă o tratezi ca și cum ar fi așa cum trebuie și poate să fie, ea va deveni o astfel de persoană. Goethe.

Floarea preferată? – Liliacul.

Eroina preferată în istorie? – Prințesa Diana. O iubesc pentru mărinimia ei și aspirația de a face bine.

Ce prețuiți cel mai mult în prieteni? – Faptul că se pot bucura de succesele tale și îți sunt alături în greutăți.

Abilitatea pe care ați vrea să o aveți? – Probabil aș vrea să posed capacitatea de a mă transpune în trecut. Atunci aș putea să petrec mai mult timp cu părinții, să discut cu ei, să mă sfătuiesc. Acest lucru le lipsește tuturor copiilor care și-au pierdut părinții.

Ce este fericirea? – La fiecare etapă din viața mea am perceput fericirea în mod diferit. Înainte cea mai mare fericire pentru mine erau realizările copiilor mei. Astăzi – sunt copiii mei fericiți și sănătoși, minunații mei nepoți pe care îi iubesc foarte mult.

Elena Derjanschi

Eroina copertei noastre autumnale este Ana Dabija, șefa Departamentului Instituțiilor Penitenciare din Republica Moldova. În interviul oferit revistei noastre Ana ne-a povestit despre sensul detenției, a făcut bilanțurile reformei sistemului de justiție și ne-a explicat de ce omul care a petrecut 25 de ani în închisoare, se poate schimba și deveni mai bun.

 

Ana, să începem de la cel mai important aspect: cum e să fii prima femeie în calitate de șef al Departamentului Instituțiilor Penitenciare în toată istoria Republicii Moldova?

Această desemnare în funcție a devenit pentru mine o adevărată provocare. Până la această funcție am activat peste 20 de ani în cadrul Serviciilor Operative ale Ministerului Afacerilor Interne. Inițial, venisem să lucrez în cadrul Departamentului Instituțiilor Penitenciare (DIP) în calitate de Şef al Direcţiei Securitate, Regim şi Supraveghere. Acest serviciu mi-a plăcut chiar din primele zile, eram o echipă minunată, am învățat multe de la colegii mei. Apoi am fost avansată în funcție până la director adjunct al DIP , iar în anul 2013 am fost desemnată în postul de director. Eu consider că femeia poate și trebuie să lucreze în astfel de funcții. Pe noi, femeile, ne ajută simțul înnăscut al empatiei, al omeniei, noi întotdeauna găsim o modalitate de a stabili contactul cu persoana. Mi se întâmplă uneori să petrec în cadrul audiențelor personale cu un deținut câte 2 ore în loc de cele 15 minute alocate în acest scop, până nu voi înțelege esența problemei și nu voi propune o soluție pentru aceasta. Nu aș fi vrea să jignesc bărbații, dar eu consider că femeia investește mai mult suflet în ceea ce face și acest lucru ne conferă anumite privilegii. În ceea ce ține de munca noastră, este imposibil să muncești fără atitudine personală, deoarece noi zilnic lucrăm cu oameni vii și noi suntem acei care trebuie să îi ajutăm să revină la viața normală, să pășească pe calea cea dreaptă.

În opinia Dumneavoastră, care este scopul principal al închisorii și al detenției în sine?

Închisoarea are două scopuri principale: unul dintre ele este de a asigura securitatea societății, iar cel de-al doilea, în opinia mea, cel mai important, este resocializarea și corectarea deținuților. Aceste două scopuri principale determină funcționarea sistemului penitenciar.

Mult mai important este să înțelegem de ce ajung oamenii în închisoare? Ei nimeresc acolo din cauza indiferenței noastre. Eu studiez istoriile personale ale deținuților și să știți că adeseori dau peste istorii care te frapează ca om, ca mamă. Iată un exemplu simplu: deținutul a fost abandonat în copilărie de părinți, a fost educat în internat, a ieșit de acolo în nicăieri. A găsit cu greu un loc de muncă și a început să muncească pentru a aduna bani, a-și perfecta pașaportul și a pleca peste hotare. Însă angajatorul îl înșela și nu îi plătea. Și ce face tânărul? Își ia banii cu forța, săvârșind astfel o infracțiune. Cine este de vină în această situație? Noi toți, deoarece suntem iresponsabili față de propriii copii, plasându-i pe la internate, nu creăm condiții pentru reintegrarea celor care ies din internate etc. Iată de ce am început să colaborăm activ cu societatea civilă și să explicăm oamenilor simpli că deținuții sunt și ei oameni care au greșit, dar care au dreptul la o șansă. Noi trebuie să vedem în ei oameni, și nu infractori sau condamnați. În același timp, acestor din urmă noi ne străduim să le arătăm că în afară de viața pe care au avut-o până la închisoare, există și o altă viață. În acest scop organizăm diferite activități educative, programe de terapie socială, meciuri de fotbal, concursuri de frumusețe, brain-ring-uri. Să știți că descoperim aici o mulțime de talente! Încercați să organizați la libertate, în vreo instituție, un concert obișnuit și observați câte persoane își vor exprima dorința să se implice ca și participant. La noi însă sunt întotdeauna mulți doritori și aceasta mă bucură.

Potrivit raportului organizației PROMOLEX (din anul 2012), coeficientul persoanelor private de liberate constituie 175 de persoane la 100 000 de locuitori, adică de două ori mai mare decât indicele mediu din statele-membre ale Consiliului Europei. Care credeți că sunt cauzele unui asemenea coraport numeric?

Datele statistice arată că acum 10 ani în sistemul penitenciar erau peste 10 000 de condamnați, astăzi această cifră s-a redus cu 30 la sută, fapt condiționat de cele două amnistieri din anul 2004 și 2008, precum și de dezincriminarea Codului Penal al RM, introducerea unor măsuri alternative de pedeapsă, mă refer la munca în folosul comunității. Cu regret, pe parcursul ultimilor doi ani, numărul deținuților a crescut cu 4-6 la sută și acest fenomen se explică prin faptul că în Moldova nivelul de viață este foarte scăzut, este scăzut și nivelul de protecție socială și, nu mai puțin important, ne confruntăm cu un număr impunător de persoane dependente de alcool și de droguri. La noi majoritatea covârșitoare a infracțiunilor sunt comise în stare de ebrietate alcoolică.

Este cunoscut faptul că sistemul penitenciar pe care l-ați preluat drept ”moștenire” și pe care îl conduceți acum, se află într-o stare deplorabilă. În unul dintre interviurile pe care le-ați acordat, ați afirmat că una dintre cele mai mari probleme ale sistemului penitenciar sunt fondurile vechi. De ce situația nu se schimbă?

Faptul că noi am moștenit sistemul penitenciar sovietic care nu corespunde standardelor europene este adevărat. Dar nu sunt de acord cu afirmația precum că nimic nu se schimbă. Or, noi avem instituții care corespund normelor europene: este vorba despre IP nr.1 din Taraclia, IP nr.7 din Rusca, IP nr.16 – Pruncul și IP nr.10 din Goian. Pe parcursul ultimilor câțiva ani în toate penitenciarele s-au efectuat lucrări de reparație a clădirilor, iar în perspectivă planificăm modernizarea IP nr.5 din Cahul, IP nr.17 din Rezina și IP nr.3 din Leova. De asemenea, aș vrea să menționez că în țara noastră a început construcția a două închisori noi: în Chișinău, cu o capacitate de 1600 de locuri și în Bălți, cu o capacitate de 650 de locuri.

Potrivit sondajelor realizate de către Institutul de Politici Publice cu privire la gradul încrederii pe care o au cetățenii în instituțiile statutului, din martie 2009 se observă o tendință alarmantă a creșterii gradului de neîncredere a cetățenilor față de justiție. În mai 2011 s-a constatat că doar 1 la sută din cetățenii intervievați au încredere în justiție, în timp ce 42 la sută nu au deloc încredere în sistemul judiciar. Având experiență de lucru în poliție, mulți ani lucrând în sistemul penitenciar, cum credeți, ce ar putea schimba o astfel de atitudine?

Deși aceasta nu ține de competența mea, voi răspunde totuși. În primul rând, urmărind munca foștilor mei colegi, eu văd contrariul. Eu văd că oamenii treptat încep să aibă încredere în organele de ocrotire a normelor de drept și în justiție. În al doilea rând, și aceasta este opinia mea personală, multe depind de noi. De ce suntem cu toții educați să așteptăm ceva de la stat? Atât timp cât nu vom începe să lucrăm asupra noastră, nimic nu se va schimba. Și dacă ne dorim ca țara noastră să devină una europeană, trebuie, cel puțin, să încetăm să facem gunoi în stradă și să nu mai fim indiferenți față de alți oameni. Peste hotare noi vedem că acolo toți își zâmbesc unul altuia, iar la noi oamenii sunt posomorâți și iritați. Atât timp cât nu ne vom trata reciproc cu respect și nu vom lăsa deoparte indiferența și nepăsarea, nimic nu se va schimba.

În perioada anilor 2011-2016 s-a preconizat reforma sistemului judiciar în RM. Termenul pentru bilanțuri este deja foarte aproape, a rămas doar jumătate de an. Ați putea evalua acum reformele efectuate și să faceți un bilanț intermediar al acestora?

Strategia reformei în justiție conține acțiuni orientate spre respectarea drepturilor omului și modernizarea sistemului penitenciar. Multe din aceste acțiuni au fost realizate: în particular acele care sunt legare cu instruirea generală și profesională a deținuților, schimbările în legislație – avem un nou proiect de lege cu privire la funcționarea sistemului penitenciar -, de asemenea, s-au îmbunătățit condițiile de întreținere a deținuților.

Dumneavoastră susțineți farmacoterapia cu metadonă în penitenciare? În cazul în care Fondul Global care finanțează acest program va pleca din Moldova, veți interveni cu demersuri ca statul să-și asume finanțarea acestui program?

Bineînțeles. În opinia mea, sunt necesare alternative pentru tratamentul dependenței de droguri în închisori și sistemul nostru trebuie să asigure gama completă de servicii, inclusiv tratamentul de substituție cu metadonă. Noi suntem foarte interesați ca aceste servicii să fie accesibile pentru toți deținuții. În plus, noi toți trebuie să înțelegem că narcomania este o boală și tratamentul ei este un proces îndelungat și complex. Și noi, colaboratorii penitenciarelor, ai organizațiilor necomerciale, rudele, prietenii celor dependenți nu avem dreptul să lăsăm mâinile în jos, or, anume sprijinul nostru este foarte important pentru acei care se luptă cu această boală.

Oferirea tratamentului necesar (farmacoterapia cu metadonă), în corelație cu reabilitarea psihosocială reprezintă un serviciu important oferit utilizatorilor de droguri injectabile în 13 instituții din cadrul sistemului penitenciar. Persoana care a utilizat droguri până la detenție, va încerca să continue utilizarea ilegală și riscantă a drogurilor și în locurile de detenție. De aceea, pe lângă fortificarea măsurilor de prevenire a pătrunderii obiectelor interzise în instituțiile penitenciare (inclusiv droguri și substanțe psihoactive), este foarte important să oferim deținuților accesul la instrumentarul steril de injectare (schimbul de seringi și ace, distribuirea prezervativelor și substanțelor dezinfectante), în scopul reducerii riscului de infectare cu hepatitele virale și infecția HIV. O altă posibilitate este deschiderea planificată a două comunități terapeutice pentru utilizatorii de droguri în cadrul IP nr.9 Pruncul și în penitenciarul pentru femei Rusca, în vederea creării unor sectoare libere de droguri.

O întrebare complicată: când este vorba de adolescenții de 16-17 ani, care, conform legii, pentru anumite infracțiuni sunt privați de libertate, nu Vi se pare că la această vârstă închisoarea nu va avea impactul dorit și poate este cazul de a elabora un sistem mai uman de pedeapsă?

În ultimul timp reflectez foarte mult la soarta copiilor care își ispășesc pedeapsa în Goian. Este o categorie foarte dificilă de deținuți și cu aceștia este uneori mult mai complicat să lucrezi decât cu adulții. Acești copii sunt nevinovați de faptul că au o asemenea soartă. Acum câțiva ani i-am transferat intenționat într-o IP separată în Goian. Aș vrea să menționez că numărul deținuților minori s-a micșorat cu 90 la sută comparativ cu anul 2005 și, în mare măsură, acest fapt este condiționat de apariția măsurilor alternative de pedeapsă pentru adolescenți. În ceea ce ține de acei care se află sub tutela noastră, este vorba de adolescenți care au săvârșit infracțiuni grave și deosebit de grave. Oricât ne-ar durea pentru ei, există legea și aceasta presupune pedeapsă. Deja de câțiva ani noi colaborăm activ cu colegii din alte țări, preluăm experiența lor. Acum noi deja știm cu certitudine că ceea ce le lipsește cel mai mult acestor copii este casa și familia. Anume din această cauză în viitorul apropiat dorim să creăm în Goian condiții care să amintească de atmosfera familială: cu bucătărie, odaie pentru copii, cameră pentru odihnă.

Eu știu că acum pregătiți un proiect neobișnuit în care vor fi implicați inclusiv deținuți minori. Povestiți-ne despre el.

Ceva timp în urmă am început să colaborăm cu regizorul Mihai Fusu de la Centrul de Artă ”Coliseum” și el ne-a propus să înscenăm un spectacol la crearea căruia au participat deținuți din Goian, Rusca și Soroca. Spectacolul se numește ”Shakespeare pentru Ana”. Voi fi sinceră, inițial eu am fost împotriva acestei idei. Însă Luminița Țâcu, regizorul acestui spectacol, m-a convins de necesitatea acestuia. Acest spectacol este despre noi toți, despre sistemul în care activăm, despre destinele acelor care s-au pomenit în acest sistem. Spectacolul este construit pe monologurile artiștilor care transmit, cuvânt în cuvânt, monologurile deținuților înșiși și ale colaboratorilor instituțiilor penitenciare, povestite artiștilor. În acest spectacol colegii noștri s-au văzut pe ei înșiși dintr-o parte și mulți au conștientizat, de exemplu, faptul că trebuie să-și schimbe atitudinea față de serviciu… A ieșit ceva foarte frumos! Am fost atât de însuflețiți de această experiență, încât acum planificăm să înființăm în Goian o Școală de teatru și, de asemenea, ne dorim să înscenăm un spectacol cu participarea deținuților pe viață.

Despre ei aș vrea, de asemenea, să discutăm. Să știți, îmi amintesc finala concursului ”Brain Ring” care s-a desfășurat anul trecut și la care au fost aduși deținuți pe viață. Și prima întrebare care îmi trece prin gând este: Nu V-a fost frică?

Bineînțeles, îmi făceam griji, fiindcă atunci toți îmi spuneau: ”Ce faci? Dacă se întâmplă ceva?”. Eu însă am insistat și totul a ieșit cum trebuia. Să știți că după această finală societatea și-a schimbat părerea despre această categorie de condamnați, oamenii au început să fie mai îngăduitori și toleranți față de ei. Noi lucrăm mult în această sferă: deja al doilea an organizăm Ziua ușilor deschise, au fost operate modificări în legislație și acum acești deținuți au dreptul la întâlniri de lungă durată, tinerii care își ispășesc pedeapsa pe viață se căsătoresc și aceasta este minunat, deoarece astfel se îmbunătățește calitatea vieții lor.

Considerați că timp de 25 de ani, omul care a săvârșit o infracțiune deosebit de gravă, se poate corecta?

Eu nu doar consider, eu sunt ferm convinsă de aceasta, deoarece văd exemple reale printre deținuții noștri. Psihologii noștri, în comun cu experții străini, au analizat dosarele deținuților și au ajuns la concluzia că la mulți riscul recidivei este foarte scăzut.

Ana, ce atitudine aveți față de pedeapsa cu moartea?

Acest subiect a fost activ discutat pe la mijlocul anilor ’90. Atunci pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu privațiunea de libertate pe viață. Eu consider că această poziție a fost una corectă, întrucât pedeapsa cu moartea este o pedeapsă ireparabilă.

Dumneavoastră comunicați mult cu deținuții. Înțeleg că întrebarea pare puțin cam ciudată, dar învățați ceva de la ei?

Sunt uneori uimită de optimismul și de setea lor de viață. Printre cei pe care îi tutelăm sunt foarte multe personalități interesante, culte, dezvoltate multilateral, care au avut o viață interesantă. Comunicând cu ei, de fiecare dată mă conving că pentru orice problemă există o soluție, că speranța îți dă putere și te motivează și că familia este cea mai importantă în viața omului, fiind un sprijin incomparabil în situațiile dificile.

În unul din interviuri ați afirmat că mama Dumneavoastră întotdeauna a visat să Vă vadă pedagog, deoarece această profesie îți aduce o satisfacție colosală și vezi întotdeauna rezultatul. Cum a reacționat la alegerea pe care ați făcut-o?

Mama mea a avut o înțelegere profundă a vieții, ea avea capacitatea de a convinge și, într-adevăr, ea și-a dorit foarte mult să devin învățătoare. Ea m-a susținut când am ales să lucrez în poliție, apoi în sistemul penitenciar. Ea întotdeauna a știut să-mi dea sfaturile necesare la timpul potrivit și știa ce trebuie să spună într-o situație sau alta.

Vă amintiți care a fost cel mai bun sfat pe care Vi l-a dat?

Să găsesc limbă comună cu toți și că în viață cei mai importanți sunt oamenii. Fără ei nimic nu se face. Și atunci când ai nevoie de ajutor și de sprijin, te vor ajuta doar oamenii. Eu întotdeauna am avut relații foarte apropiate și foarte calde cu părinții mei. Cu regret, ambii au plecat din viață.

Și în încheiere, câteva întrebări de la Marcel Proust:

Ce virtuți prețuiți cei mai mult? – Credința, compasiunea.

Ce lucruri detestați? – Nu suport minciuna și ipocrizia.

Aforismul preferat? – Dacă tratezi o persoană după cum merită, aceasta va rămâne așa cum este; dacă însă o tratezi ca și cum ar fi așa cum trebuie și poate să fie, ea va deveni o astfel de persoană. Goethe.

Floarea preferată? – Liliacul.

Eroina preferată în istorie? – Prințesa Diana. O iubesc pentru mărinimia ei și aspirația de a face bine.

Ce prețuiți cel mai mult în prieteni? – Faptul că se pot bucura de succesele tale și îți sunt alături în greutăți.

Abilitatea pe care ați vrea să o aveți? – Probabil aș vrea să posed capacitatea de a mă transpune în trecut. Atunci aș putea să petrec mai mult timp cu părinții, să discut cu ei, să mă sfătuiesc. Acest lucru le lipsește tuturor copiilor care și-au pierdut părinții.

Ce este fericirea? – La fiecare etapă din viața mea am perceput fericirea în mod diferit. Înainte cea mai mare fericire pentru mine erau realizările copiilor mei. Astăzi – sunt copiii mei fericiți și sănătoși, minunații mei nepoți pe care îi iubesc foarte mult.

Elena Derjanschi