Un mic dosar: Elena Biloconi, președintele organizației obștești ”Moi Dom” (Casa Mea), Kazahstan, membru al Rețelei Eurasiatice HIV/SIDA pentru femei, mamă a trei copii și un interlocutor minunat. I-am telefonat Elenei pe skype, pentru a discuta despre Centrul de criză pentru femei, profilaxia HIV în Kazahstan și cum e să naști trei copii având un statut HIV-pozitiv.
Elena, aș vrea să încep interviul nostru de la întrebarea privind Centrul de criză pentru femei, care a fost deschis în baza organizației ”Moi Dom”, al cărei director executiv sunteți. Ați putea să ne povestiți puțin despre femeile care vin la Centrul vostru?
În principal, toate aceste femei sunt fostele fete crescute și educate la orfelinate sau utilizatoare de droguri. Dar se întâmplă să vină și femei care au dus întotdeauna un mod decent de viață, însă ani la rând au fost victime ale violenței din partea soțului. Multe femei își rabdă soții până în ultima clipă și atunci când deja le ajunge cuțitul la os, își iau copiii și vin la noi.
De ce îi rabdă?
În primul rând, fiindcă ele depind din punct de vedere economic de bărbați: unde să se ducă dacă, spre exemplu, ea locuiește în apartamentul lui și trăiește pe salariul lui? De aceea rabdă. O altă cauză: la noi în Asia Centrală nu este primit să scoți gunoiul din casă. De curând a venit la noi o învățătoare pe care soțul o bătuse timp de cinci ani. Când a venit, ne-a spus: ”Mă tem că data viitoare pur și simplu mă va ucide”.
De obicei problema este în femeia însăși?
Nu chiar așa. Sunt implicați mai mulți factori.
Ok, să presupunem că ea a venit la voi, ce faceți cu ea?
Cu ea începe să lucreze psihologul care o ajută să depășească stresul, să se clarifice cu traumele psihologice interioare. Treptat, împreună cu femeia, proiectăm un nou tablou al vieții ei viitoare. De asemenea, o ajutăm să se angajeze în câmpul muncii dacă nu este angajată, îi restabilim actele, scriem demersuri pentru alocarea unui spațiu de locuit, căutăm rudele care ar putea să o ajute temporar cu traiul, doar ca femeia să nu se întoarcă la soțul care o maltratează. Deși am avut și cazuri când relațiile în familie se restabileau și femeia revenea acasă, totuși acestea sunt o raritate. Conform regulilor, femeia poate locui în Centrul de criză până la trei luni, deși de câteva ori noi o lăsam pe un termen mai îndelungat din simplul motiv că aceasta nu avea unde se întoarce. Noi ne străduim să facem tot ce depinde de noi pentru ca femeia să poată reveni la o viață normală, fără violență, fără tiranie. Și atunci când ea într-adevăr se eliberează din acest cerc vicios, când se căsătorește, când ajunge în sfârșit să fie fericită și devine liberă, anume acesta este rezultatul muncii noastre.
Cu ce altceva se mai ocupă organizația voastră, ce direcții aveți?
Noi lucrăm cu persoanele dependente de droguri și de alcool, cu familiile vulnerabile, ne ocupăm de prevenția abandonului precoce al copiilor și de consolidarea relațiilor părintești. Lucrăm cu mamele care sunt dependente și copiii acestora. Avem și o ”Școală a părinților grijulii”, în fiecare duminică organizăm Clubul pentru adolescenți ”Insulița”, în cadrul căruia psihologul nostru petrece diferite activități pe tema dezvoltării personalității, profilaxia narcomaniei, prevenția suicidelor, a obișnuințelor vicioase, treninguri de dezvoltare personală. Acum implementăm un nou proiect: psihologul nostru petrece prin școli treninguri împreună cu cel mai dificil elev din această școală. Adică ei pregătesc împreună de pe poziții egale treningul, îl desfășoară, comunică cu elevii. Pedagogii ne primesc cu bucurie, deja am fost la cinci școli, planificăm să acoperim cel puțin încă atâtea.
Elena, câte persoane aveți în echipă?
Angajate sunt 7 persoane, voluntari – în jur de 10.
De regulă, fondatorii unor organizații ca a Dumneavoastră au trecut ei înșiși prin ceea cu ce se confruntă beneficiarii organizației. Este și cazul Dumneavoastră?
Desigur. Când am ieșit mulți ani în urmă de la centrul de reabilitare, deja înțelesesem care este vocația mea în această viață: să ajut pe alții să depășească ceea ce am depășit și eu cândva. Vroiam să îi ajut pe acei marginalizați, oameni cărora societatea le-a întors spatele, care au fost trădați de cele mai apropiate persoane.
Când ați început activitatea în această direcție, aveați o viziune clară cum anume va fi?
Noi în general nu ne imaginam ce va ieși din aceasta. Pur și simplu făceam totul intuitiv. Treptat, noi am început să mergem prin alte țări, să preluăm experiența de lucru a altor organizații nonguvernamentale, am văzut cum trebuie să fie toate acestea și am început să aplicăm cunoștințele în practică, toate acestea s-au petrecut treptat.
La cine Vă referiți când spuneți ”noi”?
La prietenii și colegii mei, la persoanele cu care am parcurs împreună reabilitarea, după care ne-am unit eforturile pentru a ajuta pe alții. Inițial eram vreo 15 persoane. Astăzi din prima componență au rămas 4 persoane.
Cum ați reușit să atrageți finanțare pentru organizația pe care o conduceți?
Ne ajută statul, în particular administrația locală regională, adică ceva de genul primăriei. Ei ne asigură cu comenzi de stat deja al treilea an. Mai devreme lucrasem cu UNICEF, UNAIDS. Acum cu finanțarea este mai complicat: donatorii internaționali pleacă, întrucât Kazahstanul este astăzi o țară cu nivel mediu al veniturilor.
Eu am găsit niște date potrivit cărora în Kazahstan trăiesc cu infecția HIV 21 000 de persoane. Aceasta este mult sau puțin? Și spuneți-ne cum în general stau lucrurile cu prevenția în regiunea voastră?
Aceasta este o cifră oficială, fără a lua în considerare migranții. Cu referire la prevenția HIV, acum lucrurile stau destul de bine, în special în ceea ce ține de transmiterea HIV de la mamă la copil. S-a schimbat atitudinea medicilor, mai ales în Centrele SIDA. Calitatea vieții persoanelor care trăiesc cu HIV crește treptat datorită medicamentelor ARV și aceasta este, de asemenea, foarte bine. Pe timpurile mele, prin anul 1996, totul era altfel. Cu regret, este foarte scăzut nivelul de informare al înseși persoanelor care trăiesc cu HIV. Multe femei vin la noi și nici măcar nu bănuiesc că pot naște un copil sănătos. De asemenea, ele nu știu ce drepturi au. De aceea, la grupurile de suport reciproc acordăm multă atenție drepturilor persoanelor care trăiesc cu HIV. În afară de aceasta, ne străduim să informăm beneficiarii noștri despre importanța aderenței la tratament, le povestim despre cuplurile discordante, în general, le oferim informația pe care, de fapt, ar trebui să o dea medicul, însă acesta nu dispune întotdeauna de timp pentru aceasta.
Ați menționat anul 1996. Prin ce se face remarcat acest an pentru Dumneavoastră?
Atunci am aflat că am HIV.
Cum a fost? Ne puteți povesti?
Întâmplător. Eu eram utilizatoare de droguri de aproape 7 ani și când am aflat că în compania mea trei persoane s-au infectat cu HIV, am decis să fac și eu analizele. Rezultatul s-a dovedit a fi pozitiv. Să fiu sinceră, deodată nu mi-a venit să cred în aceasta și de aceea am repetat de trei ori analiza de sânge. Mi-a fost foarte greu. Eu întotdeauna mi-am ascuns statutul, îmi făceam griji, pe atunci aceasta era cu adevărat groaznic. Când am rămas prima dată însărcinată, mă ascundeam de medici. Pe atunci pur și simplu nu știam că pot naște un copil sănătos. Bineînțeles, în cele din urmă m-au găsit și mi-au explicat totul în detalii: și despre tratamentul ARV și despre faptul că pot naște un copil perfect sănătos. Aceasta s-a întâmplat în anul 2002. Sarcina a decurs normal, însă când a sosit momentul nașterii, m-am confruntat cu o discriminare strigătoare la cer: m-au plasat într-o boxă specială, medicii veneau să mă examineze în două perechi de mănuși, toți știau despre statutul meu și unii pur și simplu intrau ca să mă privească. Mi-e groază să-mi amintesc despre aceasta. Când am fost externată și urma să vizitez medicul pediatru, din nou m-am confruntat cu o atitudine inacceptabilă. Acum situația se schimbă treptat. Noi, spre exemplu, organizăm treninguri și seminare în rândul medicilor. Totuși mamele HIV-pozitive și astăzi se plâng pe atitudinea negativă față de copiii lor în policlinicile obișnuite.
Acum aveți trei copiii. Când ați născut a treia oară, situația a fost diferită?
Desigur. A treia oară mi-au oferit un salon luxos, din partea personalului medical am avut parte de o atitudine și grijă deosebită.
Ați avut cazuri când venea la centru o beneficiară, Dumneavoastră o ascultați și Vă recunoșteați însevă în ea?
Bineînțeles. Și nu doar o singură dată. Îmi amintesc că în timpul celei de-a doua nașteri, medicii nu vroiau să mă spitalizeze. Deja începuse contracțiile, venisem la maternitate, m-au întâmpinat, mi-au deschis cartela pentru a mă înregistra, au văzut diagnosticul și îmi spune: ”Știți, noi nu dispunem de locuri”. La noi permanent se adresează cu asemenea cazuri când doar din cauza statutului persoanei i se refuză serviciul medical.
În astfel de cazuri le recomandați beneficiarilor să se adreseze în instanța de judecată?
Întotdeauna. Însă de obicei asemenea cazuri se soluționează fără intentarea procesului de judecată. Nu oricare este pregătit să-și dezvăluie statutul în instanța de judecată, trebuie să înțelegem aceasta.
Dumneavoastră personal V-ați adresat în judecată pe motive de discriminare?
Nu.
Nu ați avut motive?
Eu pur și simplu nu știam că am dreptul la aceasta.
Cu siguranță V-ați analizat viața de până la și după statut. S-a schimbat cumva?
Am început să înțeleg persoanele care trăiesc cu HIV și nu doar cu HIV, dar și cu alte boli. De exemplu, acum trei ani organizația noastră ”Moi Dom” a început să se ocupe de copiii-invalizi. Înainte nici nu îmi imaginam că voi lucra cu ei, dar totuși o fac și îmi place. Am devenit mai bună, mai tolerantă.
Copiii Dumneavoastră știu despre statutul HIV pe care îl aveți?
Nu. Am încercat odată să le povestesc că în trecut am fost utilizatoare de droguri, iar ei mult timp au râs de aceasta: ”Mda, mamă, bune glume mai ai”. Am înțeles atunci că este prea devreme și ei nu sunt deocamdată pregătiți să accepte aceasta.
În general, cum e să fii mamă a trei copii?
Este cu siguranță mai ușor decât să fii mama unui singur copil (râde). Când sunt toți trei împreună, ei sunt atât de captivați unul de celălalt, încât nu mai au nevoie de altcineva. Când trebuie să lucrez sau sunt ocupată cu ceva important, eu pur și simplu îi rog să nu mă deranjeze și ei se ocupă liniștit de treburile lor. Fiica cea mai mare deja petrece de sine stătător treninguri de prevenție a narcomaniei și HIV/SIDA. De curând a venit în oficiul nostru, a deschis ușa sălii unde se desfășura grupul de suport pe teme profilaxiei HIV și a exclamat: ”O! Tema mea preferată!”. Toate vacanțele și le-a petrecut în Centrul nostru de criză, dădăcind copiii mici.
Ați cultivat cumva intenționat în copii o asemenea atitudine tolerantă?
Nu, ei sunt de la naștere așa, ei în general sunt foarte receptivi și au un suflet mare. Ceva timp în urmă ne plimbam și am găsit un telefon mobil. L-am returnat bineînțeles, iar bărbatul, în semn de recunoștință, le-a dăruit un tort din înghețată enorm! Dacă ai fi văzut cât de fericiți erau! Mie îmi place ce fel de oameni devin ei când se maturizează și îmi doresc ca ei să crească oameni onești, cumsecade și să nu repete greșelile mele.
Nu Vă este frică ca la un moment dat s-ar putea manifesta moștenirea genetică?
Știi, ei văd cât de disperați vin la noi oamenii care suferă din cauza dependenței lor, în ce se transformă viața lor în timp. Ei văd toate acestea din interior, de aceea au deja o imunitate la aceasta. La treninguri noi întotdeauna le adresăm adolescenților întrebarea: ”Cum credeți, de ce oamenii încep să utilizeze droguri?”. Și absolut toți răspund același lucru: din curiozitate. Eu consider că dacă îi ilustrezi copilului la ce poate aduce curiozitatea, atunci dorința de a încerca va trece de la sine.
Elena, atunci când la Dumneavoastră personal vine pentru consultație o persoană care trăiește cu HIV, ce îi spuneți?
Că viața merge mai departe. Apoi îi povestesc că eu însămi trăiesc cu HIV deja de 18 ani și planific să trăiesc cel puțin până la 75, deoarece HIV nu este o sentință. Când oamenii văd starea mea de spirit, când află că eu am trei copii sănătoși, că mă simt minunat și mă ocup de ceea ce îmi place, ei încep să creadă și în ei apare dorința de a merge mai departe. Mulți dintre acei care vin la noi la consultații, cu timpul devin voluntari.
În afară de organizația pe care o conduceți, sunteți, de asemenea, membru al Rețelei Eurasiatice HIV/SIDA pentru femei. Ce aveți din această colaborare?
Eu văd în aceasta o mare forță: este vorba și despre extinderea posibilităților de avocatură, și despre un impact mai sezisabil asupra legislației și despre o reală oportunitate de a schimba legislația, și, probabil, cel mai important aspect este posibilitatea de a prelua experiența străină și a fi inspirată de aceasta.
Și ultima întrebare; ce V-ați fi spus Dumneavoastră însevă de 16 ani?
Stabilește-ți un scop și mergi spre el. Eu sunt ferm convinsă că toate necazurile noastre sunt cauzate de faptul că nu avem spre ce tinde, spre ce aspira din lipsă de scopuri. Când un adolescent de 16 ani are un scop sau un vis, el se mișcă în fiecare zi spre el, el depune toate eforturile pentru a-l atinge. Și atunci când în viața lui apare o companie nu chiar bună sau tentația de a încerca droguri, de exemplu, el va refuza, fiindcă nu are timp pentru aceasta, fiindcă are un scop, un vis. Mi-aș mai fi dorit mie la 16 ani și în general tuturor tinerilor și tinerelor la această vârstă, să privească în propria lor inimă și să înțeleagă ce-și doresc în realitate.