Protoiereu, doctorand în teologie, doctor în istorie și paroh al Bisericii ”Acoperământul Maicii Domnului” din satul Ghidighici, părintele Maxim Melinti este considerat un reformator atât în rândurile fețelor bisericești, cât și printre enoriașii bisericii sale. El are propriul blog pe internet, se implică în campanii sociale, colaborează cu organizația ”Inițiativa Pozitivă”, este interesat de problemele HIV/SIDA și se pronunță împotriva unei atitudini oarbe față de credință. interviul a durat aproape trei ore, timp în care am reușit să discutăm despre toate – de la botez până la ateism.
Maxim, pentru început, povestiți-ne cum ați devenit preot? Eu cred că astăzi aceasta nu este o profesie cotată.
Activitatea de care mă ocup este, în primul rând, o slujire, și nu o profesie. În cazul meu, totul a început în anul 1993 când l-am cunoscut pe Mitropolitul Vladimir. Atunci el mi-a permis să asist la serviciile divine pe care le oficia la Catedrala Ciuflea și am avut oportunitatea de excepție de a comunica cu el de pe poziții egale, să învăț de la el, să preiau experiența lui. Datorită acestui fapt, mi s-au format propriile principii de slujire; deja de pe atunci eu nu doream să fiu un preot care pur și simplu slujește în parohie și așteaptă daruri de la băbuțe.
Cum anume vă percepeați datoria în acel moment și s-a schimbat oare aceasta odată cu trecerea timpului?
Și atunci, și acum consider că datoria preotului nu este doar să fie în biserică și să desfășoare după orar serviciile divine. Trebuie să fii la curent cu problemele enoriașilor tăi și să depui toate eforturile pentru a le soluționa. De asemenea, am ferma convingere că slujitorii de cult nu trebuie să se implice în politică și în orice altceva legat de aceasta. Și atunci, și acum cred că noi acordăm prea puțină atenție laicilor și educației lor, adică oamenilor simpli care vin la biserică pentru soluționarea problemelor cu care se confruntă. Noi îi numim pe asemenea oameni ”vizitatori”. Ei vin pentru a comanda o rugăciune sau pentru a boteza copilul, considerând că după aceasta viața lor sau a celor apropiați se va schimba imediat în bine. Hristos ne-a răscumpărat cu prețul morții Sale, iar noi vrem să pocnim din deget și să ajungem în rai. Eu sunt oponentul tuturor acestor lucruri. Oamenii noștri vin la biserică și nu știu pentru ce o fac. Același lucru se referă și la post, care este ținut doar pentru că așa trebuie. De aici provin și problemele legate de post: din nou fasole? Dar unde e carnea? Postul fără rugăciune, fapte bune, pocăință, abstinență este o dietă obișnuită. Da, o anumită perioadă de timp, oamenii nu consumă produsele interzise, nu fumează, nu consumă alcool și nu înjură. Dar imediat ce se încheie postul, revin la vechile obișnuințe, de parcă postul ar fi un semn de reducere a vitezei și imediat ce treci de el, poți din nou apăsa pe accelerator.
Cum putem lupta cu acest analfabetism total? Poate ar trebui introdus în școală un obiect de educație spirituală?
În școală aceasta este practic imposibil, pentru că nu există motivație. Educația spirituală a copilului trebuie începută cu mult timp înainte de nașterea lui. Un preot a fost întrebat când trebuie să înceapă educația feciorului care tocmai se născuse. Preotul a răspuns: ”Deja e târziu. El trebuia să fie educat până la concepere”. Să vă aduc un exemplu: când soția mea era însărcinată, ea citea în voce rugăciuni, mergea la biserică. Adică încă din pântecele mamei copilul devine părtaș la anumite reguli de comportament al mamei. Dacă în timpul sarcinii mama copilului va înjura și se va face fapte rele, înseamnă că în copil se vor proiecta predispoziții vicioase. Trebuie să fim conștienți că fiecare este responsabil nu doar pentru sine, ci și pentru oamenii apropiați. Apostolul Pavel spunea: ”Învață mai întâi să-ți iubești aproapele tău, iar apoi pe Dumnezeu”. La noi însă oamenii adesea confundă una cu alta.
Maxim, ați fost pus în fața alegerii de a vă călugări sau de a rămâne un simplu preot?
Desigur. A fost chiar un timp în care mă pregăteau pentru călugărie. Aceasta din urmă oferă niște perspective reale în carieră, dacă putem să o numim astfel. Acum eu am atins deja treapta superioară pe scara ierarhică pentru că sunt căsătorit. Dacă mă călugăream, peste un timp oarecare aș fi putut deveni, de exemplu, episcop.
De ce ați renunțat la asemenea perspective?
Aceasta a fost providența lui Dumnezeu. În plus, eu cred că demonstrând propriul exemplu de familist, de tată și de soț, eu mă apropii de enoriașii mei. Recent am marcat în parohia noastră Ziua Familiei. S-au adunat aproximativ 100 de enoriași, am organizat o sărbătoare comună la care au evoluat interpreți de muzică ușoară și clasică. Atunci când se interpreta o piesă de Rahmaninov, feciorul meu de patru anișori, Leo, s-a lipit de mine și am stat așa îmbrățișați pe parcursul întregii ceremonii. Înțelegeți, s-ar părea că e un fleac, dar când enoriașii au văzut această scenă, ei au înțeles că eu sunt la fel ca ei.
Cum a ieșit că ați început să vă preocupați de subiectul HIV/SIDA?
După cum am menționat mai sus, întotdeauna am fost interesat de întrebările care depășesc cadrul standard de care se preocupă un preot obișnuit. Odată la noi la Mitropolia s-a desfășurat un trening pe tema HIV/SIDA, printre organizatorii căruia erau colaboratorii asociației ”Inițiativa Pozitivă”. S-a întâmplat ca pe un rând s-au așezat slujitorii de cult, iar pe rândul al doilea – organizatorii, iar eu am rămas fără loc. Este curios că acum, cu trecerea timpului, eu înțeleg că dintre toate fețele bisericești prezente la seminar, doar eu continuu să mă preocup de această problemă.
Știu că campania informativă ”Deschide ochii! Ascultă! Vorbește!” la care ați participat acum jumătate de an, a trezit rafale de critică în adresa dumneavoastră. Cum credeți, de ce?
Aceasta se întâmplă deoarece preoții înșiși nu își cunosc responsabilitățile. În mare parte, acesta este rezultatul regimului sovietic, când preotul nu putea merge nici la militari, nici la închisoare, nici la școală. Preotul era ca un lector care venea cu valiza, își îmbrăca veșmintele preoțești, făcea slujba și pleca. Preoții de astăzi nu simt necesitatea de a se dezvolta și aceasta este o mare problemă. Studiile ar putea oferi multe lucruri, însă la noi învățământul teologic este unul de nivel mediu. Spre exemplu, institutele teologice din Rusia, România, Grecia oferă diferite cursuri la care se studiază minuțios aspectele sociale ale slujirii. Ulterior acești preoți sunt repartizați la biserici/parohii care se ocupă, de exemplu, doar de slujiri paliative sau slujire pentru deținuți etc. La noi preoții nu au timp să se autoperfecționeze; ei sunt preocupați de construirea locașurilor sfinte, doar pentru că așa stipulează legea și nimeni altul nu are dreptul să facă aceasta.
Este oare îndreptățită ridicarea unui număr atât de impunător de locașuri? Or, cu excepția sărbătorilor mari, acestea sunt pustii.
Este adevărat. Chiar și atunci când bisericile sunt pline, de fapt ele sunt pustii, întrucât prezența oamenilor în biserică încă nu este un indiciu al evlaviei și apartenenței la biserică. Potrivit statisticilor, la noi 90% se declară a fi ortodocși.
Adică creștini?
Nu! Acestea sunt două noțiuni diferite. Pot fi creștini-catolici, creștini-baptiști și în general de oricare alte confesii. Păi iată, 90% din respondenți se declară ortodocși. Dar ia încercați să treceți în ajun de Revelion prin toate cluburile de noapte din Chișinău și întrebați pe cei prezenți acolo cărei confesii religioase aparțin. Vă asigur că toți vor declara că sunt ortodocși, chiar și acei care abia vor împletici limba în gură. Dar dacă te consideri ortodox, ce cauți la club în această noapte? Tu trebuie să fii acasă, în sânul familiei, pe masă trebuie să fie doar mâncare de post…
Cum adică de post?!
Iată așa, pentru că Revelionul întotdeauna este în post. La noi în familie la Revelion nu se dansează, nu se mănâncă salată ”Olivie”, găină coaptă și nu se consumă alcool. Prin exemplul nostru noi îi arătăm copilului nostru cum trebuie marcată această sărbătoare.
În unul din ultimele articole din blogul dumneavoastră personal, ați criticat atitudinea superficială a părinților contemporani față de botez. Eu personal vă susțin în acest sens. Noi, de exemplu, nu ne-am botezat până acum copilul și nici nu o vom face până când nu vom înțelege pentru ce are nevoie copilul de aceasta. Profitând de ocazie, aș vrea să ne spuneți mai multe despre necesitatea și beneficiile botezului?
Botezul este o taină care are un sens foarte profund. Participând la botezul copilului, nașii de botez ca și cum ar înfia acest copil. Aceasta nu înseamnă că de acum încolo ei trebuie să îi dea lunar bani sau să îi cumpere haine. Aceasta înseamnă că ei poartă responsabilitate pentru el în fața lui Dumnezeu. Atunci când se vor întâlni cu Cel Preaînalt, El neapărat îi va întreba: ”Ce l-ai învățat pe finul tău? I-ai altoit oare dragoste față de aproapele? L-ai învățat să slujească lui Dumnezeu?”. La noi însă oamenii vin să boteze copilul pentru ca aceasta că nu se îmbolnăvească, să nu plângă și să nu moară. Această problemă va exista atât timp cât biserica nu va realiza proporțiile problemei existente. Nu trebuie să ne grăbim cu botezul. Acesta trebuie făcut atunci când și părinții și nașii de botez sunt pregătiți pentru aceasta.
Ce părere aveți despre tradiția atât de răspândită a cununiei, după care jumătate din căsătorii se destramă?
La cununie eu întotdeauna le spun tinerilor: ”Vi s-au pus pe cap cununi frumoase, împărătești. Dar sub ele este cusută catifea purpurie. Știți ce înseamnă aceasta? Este culoarea sângelui pe care fiecare din membrii căsătoriei trebuie să-l verse în numele familiei. Aceasta nu trebuie să fie un sacrificiu de sine de dragul păstrării familiei, ci de dragul comodității și existenței confortabile a fiecăruia”. Trebuie să ținem cont de aceasta înainte de a ne decide la un pas atât de responsabil.
Să revenim la problema HIV/SIDA de care vă ocupați activ. Recent Biserica Ortodoxă Rusă a aprobat în premieră un document oficial care prezintă concepția de participare a Bisericii în lupta cu răspândirea SIDA și a lucrului cu persoanele HIV infectate. Pe mine personal m-a indignat faptul că pe cele peste 10 pagini ale textului nu este nicio mențiune despre necesitatea tratamentului antiretroviral și elementara adresare la medicul infecționist. Ați putea comenta aceasta?
Trebuie să înțelegem că această concepție este, în primul rând, un document și în timp el va suferi unele modificări. Important este că există un mecanism și, credeți-mă, acesta funcționează eficient.
OK, să examinăm un exemplu concret. Dacă o persoană cu HIV va veni la o biserică moldovenească, ce îi va spune preotul?
”Tu ai păcătuit” și, probabil, îl va ruga să elibereze încăperea. Dar cred că se vor găsi curajoși care îl vor mărturisi pe acest om și, cel puțin, îl vor referi la un alt preot, mai bine informat. Totul se rezumă la prejudecăți și la lipsa de informare. Și enoriașii, și preoții trebuie permanent informați despre profilaxia, riscurile, metodele de tratament HIV/SIDA. Este o activitate care trebuie desfășurată permanent de către biserică, ONG-uri, stat.
În afară de problemele HIV/SIDA sunteți, de asemenea, preocupat de problemele deținuților, în particular, ați asistat la finala jocului intelectual care s-a desfășurat recent ”Brain Ring 2014”. Poate oare un infractor să conteze pe iertarea păcatelor, în special, acel care a săvârșit o infracțiune deosebit de gravă?
Dacă persoana respectivă are o abordare conștientă a problemei și o pocăință profundă, bineînțeles că Dumnezeu îl poate ierta. Înțelegeți, biserica nu poate să spună public: ”Iată domnul Ivanov s-a pocăit de omorul săvârșit și noi îl iertăm”. Noi însă, prin taina mărturisirii, îi șoptim la ureche că Dumnezeu îl va ierta. Acestor oameni le oferim cel mai important lucru – speranță și grijă. Știți, un deținut mi-a spus chiar în preajma eliberării din detenție: ”Eu doar acum am înțeles că Dumnezeu, probabil, a vrut să mă ocrotească de ceva mult mai grav, închizându-mă în penitenciar”.
Ce atitudine aveți față de ateiști?
Ei nu cred în Dumnezeu, dar nici nu neagă existența Lui. Ateismul nu apare pe loc gol, de regulă, acești oameni au avut o experiență negativă privind credința. Oricum, ateistul rămâne om. Dumnezeu nu ne judecă după prezența crucii sau certificatul de botez, ci după faptele făcute pe parcursul vieții.
Maxim, ne puteți explica din punctul de vedere al slujitorului de cult, ce se întâmplă cu copiii la 14, 15, 16 ani, când încep să încerce drogurile, relații sexuale timpurii, companii vicioase?
Majoritatea comit fapte reprobabile pentru a atrage atenția asupra sa, pentru a se autoafirma, a se debarasa de complexe, a câștiga autoritate. Nu întotdeauna sunt de vină părinții care nu au avut grijă sau nu l-au încuiat la timp în casă. Pentru a-i proteja pe copiii noștri de fapte urâte, fiecare trebuie să-și facă lucrul său: guvernul trebuie să se ocupe de controlul traficului de droguri; medicii – de prevenție; învățătorii – de activități de educativ-informative. Am fost odată la o școală unde mi s-a declarat din prag că elevii știu totul despre profilaxia HIV. Atunci eu i-am întrebat: Dacă la biserică va veni o persoană HIV infectată, poate ea oare primi sfânta împărtășanie? Și toți într-un glas au răspuns: ”Se poate dacă este o lingură de argint”. Eu îi întreb din nou – dar dacă nu este lingură? Toți au amuțit, nimeni nu a putut răspunde.
Dar într-adevăr, se poate?
Bineînțeles că se poate! Pe mine în general nu trebuie să mă intereseze ce diagnostic sau statut care persoane care a venit, pentru că înaintea lui Dumnezeu toți sunt egali.
În încheiere, spuneți-ne, vă rog, unde se află hotarul care separă credința de fanatism?
El se află în capul preotului care la un moment dat începe să se simtă Dumnezeu. Aceasta este inadmisibil, pentru că sarcina noastră este să aducem oamenii la Dumnezeu, nu să devenim Dumnezeu. Noi trebuie să fim călăuze, intermediari între Cel Preaînalt și om. Credința nu este o simplă respectare a tradițiilor și posturilor, ci un lucru zilnic asupra ta, este cultivarea unor asemenea calități, precum dragostea, empatia, compasiunea, grija. Credința autentică se manifestă nu prin cuvinte, ci prin fapte.