Pe Dumitru și Svetlana i-am cunoscut cu ocazia zilei ușilor deschise în comuna terapeutică ”Viața Nouă”. În acea zi, Dumitru, împreună cu fiica Alexandra și feciorul Tima au venit în vizită la Svetlana care parcurge aici cursul de reabilitare. I-au rămas doar două luni după care, fericită și reînnoită din toate punctele de vedere, Svetlana va reveni acasă, la soțul iubit și la copii. Dumitru și Svetlana se simt ca și cum ar fi în fața unui examen, or, după încheierea cursului de reabilitare a Svetlanei, vor avea de depășit un adevărat examen – examen la luciditate. Aproape 15 ani, cu mici întreruperi, Svetlana și Dumitru au consumat droguri. în acest răstimp au reușit să se întâlnească, să se căsătorească, să aducă pe lume doi copii și că ajungă la cea mai importantă decizie din viața lor – e timpul să pună capăt adicției.

Dumitru: ”Pentru prima dată am încercat droguri în toamna anului 1999. Pe atunci aceasta se considera ceva foarte cool. Am început să miros heroină. Acest drog se considera unul de elită, ca o mașină scumpă. Prima oară, cum se obișnuiește, cineva m-a servit. Pe atunci câștigam bine și chiar după prima încercare am început să cumpăr. La început nu am prea avut senzații deosebite. Însă după a 2-3 oară drogurile și-au făcut efectul și, sincer, mă cuprinsese frica de faptul că efectul este atât de plăcut. Pe atunci aveam 25 de ani. Când utilizam droguri, mă copleșea o senzație care nu poate fi redată prin cuvinte. Am realizat destul de repede că am devenit un narcoman. Aceasta s-a întâmplat peste jumătate de an după prima încercare. Știi, întotdeauna mi se părea că eu pot învinge de sine stătător această patimă, însă greșeam amarnic. Pe atunci nu înțelegeam ce este, de fapt, narcomania. Eram sigur că atunci când voi decide să mă debarasez de droguri, pur și simplu voi plăti cuiva bani și mă vor vindeca. Dacă nu la noi, atunci peste hotare. Însă aceasta s-a dovedit a fi atât de complicat… Mai mult decât atât, ajutorul medical nu este nici pe departe factorul principal în soluționarea acestei probleme complicate. Important este să recunoști existența problemei, să te adresezi după ajutor la acei care au depășit această situație și să-ți direcționezi toate eforturile spre scopul de a te schimba pe tine însuți”.

Svetlana: ”Eu am început să utilizez droguri la 15 ani. Pe atunci îmi petreceam timpul într-o compania în care mulți deja erau consumatori. Prima dată s-a întâmplat în ajun de Revelion. Împreună cu prietenii am mers să cumpărăm o doză. Deși nu prea eram interesată de aceasta, însă am hotărât să încerc. Era un opiaceu intravenos din mac. Eu, ca și Dumitru de altfel, nu am înțeles nimic din prima dată. Apoi a devenit însă interesant, am încercat din nou iar și iar, ajungând astfel dependentă.
Cu Dumitru am făcut cunoștință pe când eram ambii în remisiune, acum vreo 10 ani. Ne-am întâlnit întâmplător în stradă și de atunci nu ne-am mai despărțit. Dumitru mi-a spus chiar de la început că a consumat droguri, eu însă mă țineam tare în speranța că voi reuși să mă las de sine stătător. În cele din urmă eu am recunoscut și peste un an am început să ne drogăm împreună”.

Dumitru: ”Noi întotdeauna am fost împreună. Ne despărțeam doar în cazuri excepționale. Îmi amintesc că eram foarte îngrijorați când Svetlana a rămas însărcinată prima dată. Aproape toate nouă luni am fost în trezie ambii. Nu le-am spus medicilor despre dependența noastră, pentru că ne temeam de discriminare”.

Svetlana: ”De când suntem împreună, ne-am drogat întotdeauna. Bineînțeles că erau și luni când eram ambii lucizi, însă în acest răstimp nu am avut niciodată un an întreg fără droguri. Când nu aveam droguri, nu știu în ce-l privește pe Dumitru, dar eu trebuia să mă impun să mă ridic de pe pat dimineața. Trebuia să mă forțez chiar pentru a pregăti mâncare. Iar pentru a ieși la o plimbare cu copiii, trebuia să depun niște eforturi titanice. Pe ce bani făceam rost de droguri? Pe banii pe care îi câștiga Dumitru”.

Dumitru: ”Copiii au fost întotdeauna cu noi. Niciodată nu i-am dat sau lăsat pe seama nimănui. Niciodată nu am ridicat mâna cu ei, nu ne certam și nu îi ofensam. Noi utilizam droguri doar atunci când ei nu erau alături. Când au mai crescut, ne-am dat seama că trebuie să facem ceva și am mers la terapia de substituție cu metadonă în care ne-am menținut circa cinci ani. Motivația noastră principală erau copiii. Dacă nu erau ei, poate că ne-am fi drogat și astăzi.
Ne facem griji ca ei să nu pășească pe aceeași cale. Pe de altă parte, vrem ca ei să știe din copilărie că drogurile și alcoolul sunt un rău care poate duce la consecințe grave, uneori chiar fatale. Și eu, și Svetlana avem cunoștințe care au murit de supradozaj. Noi înșine nu o singură dată ne-am aflat în viață și moarte”.

Svetlana: ”Când eram pe metadonă, consumam concomitent și droguri, inclusiv barbiturice. A fost o perioadă când am consumat pastile, erau de culoare galbenă. Odată, fiul meu care avea pe atunci 7 ani, s-a apropiat de mine și a întrebat: ”Mamă, tu iar au băut din acestea galbene?” și a început să plângă. M-am simțit teribil atunci. Iar recent fiica și-a amintit că acum câțiva ani, când trăia la bunica pe vară, iar eu eram pe metadonă, eu am telefonat-o să o felicit cu ocazia zilei de naștere. ”De ce nu ai venit atunci? Te-am așteptat toată ziua la poartă plângând…”.

Dumitru: ”Anul trecut am fost eliberat din detenție. Am petrecut acolo jumătate de an. Am fost închis pentru un furt minor. Aș fi putut scăpa și fără detenție, dar pe atunci eram într-o asemenea stare încât nici la ședințele de judecată nu mă puteam prezenta: consumam alcool în așa măsură, încât îmi pierdeam conștiința. În plus, continuam periodic să mă droghez. Închisoarea a devenit ultima mea motivare pentru vindecare definitivă. După ce m-am eliberat, am venit imediat la reabilitare în comunitatea terapeutică ”Viața Nouă”. Acum, când am parcurs cu succes cursul de reabilitare, pot spune cu certitudine că omul nu este în stare să înfrunte de unul singur această dependență periculoasă. Doar persoanele competente, care cunosc această problemă din interior, te pot ajuta să învingi această obsesie care te transformă într-o ființă primitivă”.

Svetlana: ”Prima dată am venit aici în anul 1999 singură. Încă nu îl cunoșteam pe Dumitru. Până atunci fusesem internată, îmi curățam organsinul. Părinții m-au îndemnat să o fac. După reabilitare am fost în remisiune circa trei ani, apoi, din anumite motive, nu am rezistat și coșmarul a reînceput. Acum parcurg cursul de reabilitare staționar, adică nu am voie să plec nicăieri. Mi-au mai rămas doar două luni… Am atâtea planuri înainte: să fac reparație, să merg la odihnă cu familia, să mă angajez și, în sfârșit, să trăiesc o viață normală, fără droguri”.

Dumitru: ”Noi înțelegem că avem încă mult de lucru asupra noastră. Însă aceasta nu ne sperie, ba chiar dimpotrivă, ne determină să depășim cu mai multă perseverență greutățile și să ne atingem scopurile. Toți acești 15 ani de adicției au fost pentru noi un adevărat coșmar. Regretăm ceea ce s-a întâmplat, dar, în același timp, calea pe care am parcurs-o în procesul de reabilitare ne-a învățat multe lucruri. Suntem foarte recunoscători acelor care au avut încredere în noi și ne-au ajutat să învingem”.

Svetlana: ”În timp ce eu sunt la reabilitare, Dima are rolul de tată și de mamă. El îi duce pe copii la școală, face cu ei lecțiile, gătește, face ordine, se joacă și se plimbă cu ei. Copiii ne ajută foarte mult. Ei niciodată nu se întristează și întotdeauna se străduiesc să ne susțină”.

Dumitru: ”Acum noi cu Svetlana suntem în starea când adevărata euforie ne-o oferă viața în sine, starea de luciditate, posibilitatea de a adormi fără droguri, cerul senin, soarele strălucitor, râsetele copiilor. Suntem atât de bucuroși că, în sfârșit, coșmarul care a durat 15 ani s-a terminat. În concluzie pot spune un singur lucru: viața este frumoasă și ea merită să lupți pentru ea, să nu disperi oricât de greu ar fi. Important este să nu te dai bătut, să nu-ți pierzi speranța și să nu rămâi cu această luptă cu dependența unul la unul”.