Cu eroina istoriei de astăzi din cadrul rubricii ”Istorii personale” am discutat mai bine de o oră. Dacă la început eu încă încercat să îi adresez întrebări sugestive și să încuviințez ca răspuns, la mijlocul interviului pur și simplu o ascultam cu ochii larg deschiși. Istoria dependenței narcotice a Olgăi (numele eroinei este modificat) este foarte lungă și grea. Și eu îi sunt recunoscătoare pentru faptul că ea s-a hotărât să o împărtășească cu noi.

Îmi amintesc foarte bine cum a fost prima dată. Aveam aproape 16 ani, mulți prieteni de-ai mei deja încercaseră să utilizeze droguri. Când mi-au propus, am acceptat. Era marijuana, mi-a plăcut foarte mult. Era foarte ușor de făcut rost de ea și am început să fumez cu regularitate. Apoi, pe nesimțite, am trecut la pastile și am ajuns, în cele din urmă, la droguri injectabile. Da, mi-era foarte frică, dar atât de mult îmi doream atunci să devin cool în ochii celorlalți, încât mi-am învins frica și m-am injectat.

Întotdeauna am fost rebelă după caracter. Odată, în apartamentul unde ne adunam ca să fierbem droguri, a venit pe neașteptate poliția. Am făcut percheziție, au găsit seringi și substanțe interzise. Toți s-au prefăcut că nu știu nimic, doar eu am ieșit în față și am spus cu mândrie: ”Toate acestea sunt ale mele”. M-au închis în izolator. Primul lucru pe care mi l-au spus părinții când au aflat unde sunt: ”Cum ai putut să ne faci de rușine familia în halul acesta?!”. Atunci pentru ei nu eram importantă eu, ci ceea ce vor spune vecinii, colegii, elevii lor. Acum tot mai des îmi trece prin gând faptul că dacă mama și tata ar fi acordat mai multă atenție familiei în loc de controlul caietelor și întocmirii proiectelor de lecții, probabil nimic din toate acestea nu mi s-ar fi întâmplat.

Ce a urmat? Am continuat să mă droghez, relațiile cu părinții erau din ce în ce mai rele, am pierdut interesul față de învățătură, nu îmi mai doream nimic. Mă trezeam cu gândul că astăzi trebuie să mă droghez și atunci nu voi avea nicio problemă. Drogurile au devenit pentru mine ca aerul de care aveam nevoie pentru a supraviețui. Mi s-a deschis dosar penal pentru păstrarea și utilizarea de droguri, au început procese de judecată, la care nu m-am prezentat nici măcar o dată.

Atunci am aflat întâmplător că am HIV. Mai mult ca probabil, m-am infectat prin seringa utilizată în comun. Eu mi-am acceptat normal diagnosticul. Părinții însă… tata, de exemplu, se înfuria rău când luam cana lui pentru a-mi pregăti un ceai sau îmi ștergeam din întâmplare mâinile cu ștergarul lui.

Continuând să consum droguri și să mă întâlnesc cu un băiat, am rămas însărcinată, dar după ce am analizat toate punctele pro și contra, am mers să avortez. Termenul era deja destul de serios, inima copilului deja se bătea, însă oricum am avortat.

Odată m-a reținut în stradă poliția. Mă întorceam de la un comerciant de la care procuram doze. Am reușit să o arunc, dar mi s-a pus heroină în gluga mea și m-au închis. Părinții nici au încercat să mă scoată din închisoare. Pentru ei aceasta era o mare rușine și ocară. După eliberare am plecat în alt oraș. Credeam că mă duc pur și simplu să mă mai recreez, dar am rămas pentru tocmai pentru 7 ani.

Voi încerca să vă explic cum au trecut acești ani. Trăiam cu un băiat pe care l-am cunoscut tot acolo. Noi locuiam împreună, el era dintr-o familie asigurată, se droga și el. Dimineața noastră începea de la decizia unde și în ce cantitate vom cumpăra astăzi droguri. Nici măcar nu luam dejunul, pur și simplu chemam un taxi și mergeam la comerciant. Dejunurile, prânzurile și cinele noastre au fost înlocuite cu trei doze standard. Peste câțiva ani iubitul meu a decedat și eu m-am hotărât să revin acasă.

Întrucât actele mele aveau termenul expirat, am trecut frontiera într-o barcă. Pe celălalt mal trebuia să mă întâlnească tata. Îmi amintesc că luasem cu mine o doză pentru orice eventualitate. Însă când am văzut fața tatălui meu încărunțit, gârbovit, l-am îmbrățișat și am simțit cu sunt acasă. Atunci am aruncat drogurile în veceul de la frontieră.

Peste câteva zile a început sevrajul. Zile la rând stăteam culcată în fața televizorului, strângând dinții de durere. Mama doar îmi aducea de mâncare, o lăsa pe noptieră și pleca la bucătărie fără să spună un cuvânt. Sevrajul meu a durat câteva luni. Pe parcursul acestei perioade mă vizita o nepoțică pe care o iubeam și o iubesc foarte mult. Ea simțea acest lucru și când intra la mine în odaie, pur și simplu se așeza alături și aștepta. Și așteptarea ei s-a încununat cu succes: într-o z i-am propus să ieșim la o plimbare.

A fost foarte greu să o iau de la început. Însă m-au ajutat părinții, ei m-au iertat și m-au acceptat cu toate problemele mele. Acum relațiile noastre sunt așa cum nici nu am visat.

În timp ce îmi reveneam de la boala numită dependență narcotică, a început să mă curteze viitorul meu soț. Ne-am cunoscut într-o companie comună. El m-a cucerit foarte insistent și m-a curtat foarte frumos: îmi dăruia flori, cadouri, mă invita la întâlniri. Pe mine însă mă frământa un gând: ”Cum să-i spun să am HIV?”. Mult nu mă hotăram să o fac, mă pregăteam și, în cele din urmă, i-am spus. Costea (numele adevărat este schimbat) a stins deodată rugul îndoielilor mele, răspunzând la confidența mea: ”Și ce dacă?”.

Ne-am căsătorit și eu eram cea mai fericită soție din lume. Îmi lipsea însă un copilaș. Mult timp ne-am străduit ca să pot rămâne însărcinată. La un moment dat am înțeles că este plata pentru avortul pe care l-am făcut. Am început să mă rog, să merg la biserică și peste un timp oarecare am rămas însărcinată. Însă la una dintre ultrasonografii medicul mi-a spus că fătul are un nas neobișnuit de mic, care este un indiciu concludent al unei malformații mentale. Mi-a propus să avortez. Am plâns mult până am ajuns acasă. În cele din urmă, sfătuindu-mă cu soțul, am decis că oricum s-ar naște copilul, el este al nostru și noi trebuie să-l acceptăm așa cum se va naște.

”Salut! Eu sunt mama ta!” – doar aceste cuvinte am reușit să le rostesc din cauza emoțiilor și lacrimilor când medicul mi-a spus după naștere că bebelușul s-a născut absolut sănătos. În scopuri de profilaxie, copilașul nostru a primit cu regularitate tratament antiretroviral. Ultima analiză am dat-o peste câteva luni, când a împlinit un an și opt luni. Deși toate analizele confirmă că nu are infecția HIV, în adâncul sufletului eu mă voi liniști doar atunci când ne vor scoate din evidență și voi fi sigură că este într-adevăr sănătos.

Acum lucrez într-o organizație obștească și consult persoanele care au aflat că au HIV. Eu nu le povestesc întreaga istorie a vieții mele, pentru că pentru un om obișnuit este destul de complicat să o perceapă. Le spun însă cel mai important lucru – cu HIV poți trăi. Nu doar să trăiești pur și simplu, ci să creezi o familie, să naști copii sănătoși, să te ocupi de profesia preferată. Și să nu uite niciodată că avem doar o viață. Și această viață este cel mai minunat lucru pe care îl avem.