Istoria fetiței Anea nu este o istorie tipică. În planul adopției, copiii care trăiesc cu HIV sunt unii dintre cei mai lipsiți de perspectivă. Majoritatea rămân în orfelinate pentru toată viața și, de cele mai multe ori, această viață este una scurtă – casele de copii nu dispun întotdeauna de posibilitatea de a-i oferi unui asemenea copil asistența și grija necesară. Anea a avut noroc – este singurul copil cu HIV din regiune care a fost adoptat.

Pastile pentru întreaga familie

Somnoroasa Anișoara își târăște ciupicii până în baie. Printre picioarele ei se gudură doi pechinezi pufoși și câteva pisici. ”Așteaptă, Sarochca”, îi spune fetița foarte serios unuia din câini și se ascunde după ușă. În acest timp, la bucătărie mama adoptivă Irina pregătește dejunul. Anișoarei i se interzice să netezească numeroasele animale de companie, însă fetița încearcă uneori să încalce interdicția și să se atingă de blănița moale și pufoasă. Cauza acestei interdicții, în aparență, dure, este infecția HIV cu care fetița trăiește de la prima suflare. Fiecare dimineață a Anișoarei începe la ora nouă. Peste 30 de minute ea trebuie să-și bea pastilele, iar până atunci trebuie neapărat să ia micul dejun. Împreună cu ea beau demonstrativ pastile (ce-i drept, nu chimioterapie, ci vitamine) mama și tata. În felul acesta ei îi dovedesc fetiței că administrarea medicamentelor este o procedură zilnică obligatorie pentru fiecare.

”Eu i-am explicat că dacă nu va bea pastile, va muri așa cum a murit mama ei”, spună cu mult calm Irina. Despre moarte și despre multe altele Irina vorbește acum foarte calm. În ultimii ani ea a suferit câteva tulburări grave: decesul prietenii sale – mama Anișoarei, lupta permanentă pentru viața copilului grav bolnav, litigii judecătorești cu casa de copii, lipsa completă a înțelegerii din partea oamenilor apropiați.

Destinul Nadejdei

Istoria a început acum 30 de ani. Irina lucra pe atunci educatoare la o grădiniță de copii, unde a și făcut cunoștință cu Nadejda, o dădacă blândă și surprinzător de grijulie. Pe atunci nici una din ele nu bănuia că această prietenie le va influența destinele. Peste un timp oarecare Irina și-a schimbat serviciul, fetele comunicau mai rar, fiecare avea familie și copii mici. Peste câțiva ani soțul Nadejdei și-a pus capăt zilelor, iar tânăra femeie, din cauza neputinței de a înfrunta circumstanțele, a început să caute alinare în vin. Irina a încercat să-și ajute prietena, însă aceasta se îndepărta tot mai mult și se afunda pentru zile întregi în beție. Apoi Nadea a dispărut. A reapărut doar peste câțiva ani, numai piele și oase. A spus că s-a îmbolnăvit de salmoneloză când se hrănea de prin gunoaie, a ajuns la un spital de boli infecțioase și acolo a pierdut din greutate. După spital nu s-a schimbat nimic, familia i-a întors definitiv spatele. Mai târziu Nadea a ajuns pe plantațiile coreenilor, unde, probabil, s-a și infectat cu HIV și a rămas însărcinată.

”Înainte de naștere ne-am spălat împreună în baie și eu nu am observat nimic! Doar ulterior ea a venit și mi-a spus: ”Știi, eu am născut o fetiță”. Eu am întrebat-o cum de nu a observat indiciile sarcinii? La care ea a răspuns: ”Dar tu încearcă să trăiești așa ca mine și vei vedea. Când mănânci doar o dată pe săptămână, nu mai atragi atenția la ceea ce se întâmplă înăuntrul tău”. Pe atunci nici nu știam de HIV”, își amintește Irina.

În pofida insistențelor rudelor, Nadea nu a renunțat la fiica Anea, însă nici la vechiul său mod de viață nu se grăbea să renunțe. De câteva ori pe Anea, înecată în lacrimi, o lua fie miliția, fia salvarea, iar apoi Nadea a fost lipsită de drepturile părintești și fetița s-a pomenit în casa de copii. Despre faptul că Anea are HIV congenital, Irina a aflat doar de la colaboratorii casei de copii. Nadejda a renunțat la tratament, iar peste trei ani a răcit grav. Nu peste mult timp a murit de ciroză hepatică.

”Nu puteam să o părăsesc”

Irina a început să o viziteze pe fiica prietenei sale la casa de copii: ”Când am venit pentru prima oară la ea, am rămas foarte surprinsă! Anișoara era leit maică sa, avea aceeași privire tristă, care m-a marcat profund”. Administrația orfelinatului însă încerca în toate felurile, sub diferite pretexte, să o împiedice pe Irina să se vadă cu fetița. Atunci Irina a perfectat actele pentru tutelă.
”Pentru mine aceasta este o viață normală. Alte variante nu erau: nu o puteam lăsa pe Anea acolo, ni se interzicea să ne întâlnim, dar să o părăsesc nu-mi puteam permite, pentru că este fiica Nadei! Nu aș fi părăsit pe nici un copil al prietenilor mele. Împreună cu una din prietenele mele din tinerețe chiar scrisesem o recipisă precum că dacă se întâmplă ceva cu una din noi, cealaltă va lua copiii pentru a-i crește”, ne explică Irina.

De la orfelinat Anea a fost luată într-o stare deosebit de gravă. La cei trei ani si săi fetița nu putea sta mult timp pe picioare sau așezată, vorbea doar în șoaptă, nu avea păr și unghii. Pe lângă toate acestea, Anea suferea de o gastrită puternică. Irina a îngrijit de ea 24 din 24: ”Orfelinatul avea un sistem ”interesant”. Medicamentele trebuie administrate doar după masă, iar Anișoarei i se dădeau pastilele pe stomacul gol, la ora 8, conform orarului. Dejunul era abia peste 2 ore și bineînțeles, medicamentele începeau să acționeze, i se făcea greață și ea nu mânca nimic. Vomita de la orice produs. Iar pedagogii priveau aceste episoade foarte calm, cică, se va înfometa puțin și va înceta. Ea nu mânca uneori câte trei zile consecutiv, iar ei nu făceau nimic, pentru că odată ce nu-și pierdea conștiința, nu se merita să o hrănească artificial prin sondă”.

Citiți continuarea articolului site

Sursa: http://www.aif.ru/