Astăzi prezentăm atenției dumneavoastră un articol despre copiii orfani HIV infectați din Belarus: cine și de ce înfiază asemenea copii?

30% din copiii HIV pozitivi din Belarus trăiesc în orfelinate. Acum un an, majoritatea potențialilor părinți adoptivi nici nu doreau să audă că educația unui copil HIV pozitiv nu se deosebește prin nimic de educația unui copil HIV negativ. Astăzi însă copiii cu HIV tot mai des ajung să trăiască în familii.

– Nimeni nu poate numi cifre concrete, pentru că nu se duce o evidență statistică. Totuși putem spune cu certitudine: cazurile de adopție a copiilor HIV pozitivi sunt tot mai frecvente, a remarcat șefa secției de prevenire HIV/SIDA de la Centrul Republican de Igienă, Epidemiologie și Sănătate Publică, Elena Fisenco.

Schimbarea de atitudine, potrivit specialistului, a fost determinată de câteva cauze. În Belarus, potrivit ginecologilor, devine tot mai actuală problema natalității. Tot mai multe femei sunt afectate de diferite boli din cauza cărora sunt nevoite să recurgă fie la însămânțarea artificială, fie să se gândească la adopția unui copil.
Într-o anumită măsură, politica statutului și-a adus contribuția la această stare de fapt.

– Determinarea autorităților de a evita la maxim internatele ca formă de educație a copiilor orfani, convingerea că alternativa sunt familiile, tutela, casele de tip familial au format, de asemenea, atitudinea societății că nu trebuie să existe copii abandonați, chiar dacă suferă de anumite boli, consideră Elena Fisenco.

Oamenii încep să înțeleagă că HIV nu este o sentință, că poți trăi o viață lungă și de calitate cu acest diagnostic.
Cu toate acestea, nivelul toleranței a belarușilor față de persoanele cu HIV continuă să fie destul de scăzut. Despre aceasta mărturisesc datele studiilor efectuate de Fondul ”Focus – Media” în cadrul proiectului ”Sprijinirea rețelei femeilor HIV pozitive din Rusia, Ucraina și Belarus”. Circa 60% din cei intervievați consideră că persoanele care trăiesc cu HIV trebuie izolate de societate, spre exemplu, să fie plasate în instituții specializate. Belarușii reacționează deosebit de dureros când vine vorba despre copii. Doar 18% din respondenți ar reacționa normal dacă ar afla că împreună cu fiul sau fiica lor învață în aceeași clasă un copil HIV pozitiv. 41% din respondenți în acest caz și-ar transfera copilul în altă școală și 6% ar solicita exmatricularea copilului bolnav din școală (clasă).

Specialistul pe lucrul cu familiile afectate de infecția HIV, coordonatorul tematic al Asociației Obștești din Belarus ”Mișcarea pozitivă”, Irina Statchevici, confirmă că în Belarus persistă nivelul înalt al stigmei față de persoanele HIV pozitive. Dumneaei are propria explicație de ce copiii care trăiesc cu HIV au început să fie tot mai des adoptați:

– Părinții adoptatori pe care îi cunoaștem sunt, de regulă, familii în care unul din soți are studii medicale, adică sunt persoane care cunosc problema mai bine decât populația generală. Opinia precum că, de regulă, copiii HIV pozitivi sunt adoptați de persoane care trăiesc ele însele cu HIV este eronată. În Belarus persoanelor HIV pozitive li se interzice să adopte copii.

Prin intermediul organizației ”Mișcarea pozitivă”, corespondentul ”Ziua de mâine a țării tale” a reușit să discute cu familia care până nu demult era unică pentru Belarus.

Deși în familie deja erau trei copii, în anul 2009 Alexandru și soția sa Svetlana au înfiat primul copil HIV pozitiv. Pe atunci mulți considerau că HIV și SIDA sunt sinonime, acestea asociindu-se cu o boală groaznică. Înșiși părinții un timp oarecare nu se hotărau să adopte o fetiță infectată de la naștere cu HIV.

– Astăzi în familia noastră sunt șase copii în vârstă de la 8 la 15 ani, dintre care doi sunt HIV pozitivi, spune Alexandru. Când am venit prima dată la internat, ni s-au povestit istoriile multor copii, inclusiv despre o fetiță HIV pozitivă care trăiește la internat împreună cu sora sa.

Copilul pe care l-a adoptat atunci Alexandru și Svetlana era HIV negativ, însă istoria fetiței HIV pozitive și a surorii ei pe care toți se temeau să le adopte, i-a atins.

– Întrucât suntem oameni credincioși, înțelegeam că trebuie să oferim o speranță fiecărui copil, indiferent de statutul acestuia, spune Alexandru.

Frica pentru viitorul fetiței și temerea de a nu se infecta ei înșiși cu HIV îi împiedicau să facă pasul decisiv. La început soții pur și simplu se interesau despre viața cu HIV și printr-o cunoștință comună au făcut cunoștință cu o persoană din Minsk care trăia deja de câțiva ani cu această maladie.

– Cel mai important, ne-a explicat el, este să se evite contactul direct cu sângele, adică dacă copilul sângerează, iar tu nu ai plăgi deschise, este imposibil să te infectezi cu HIV. Aceasta ne-a ajutat, își amintește Alexandru.

După această discuție Alexandru și Svetlana au decis să devină părinții adoptivi ai Marinei, fetița HIV infectată.

– Pe Nichita l-am înfiat mai târziu. Atunci știam deja că HIV nu prezintă niciun pericol în cadrul contactelor habituale. Ei sunt copii obișnuiți pentru noi.

– Dar totuși ce v-a stopat la început? Care temeri?

– Prima temere, evident, a fost frica de a nu ne infecta noi înșine și frica de a vedea cum mor copiii. Eu cu Svetlana suntem profesori. Am petrecut lecții despre infecția HIV în școală, prezentând fotografiile persoanelor care au decedat de SIDA. Aceste fotografii erau îngrozitoare. Și când ne-am imaginat că într-o asemenea stare va fi copilul la noi acasă, nu ne puteam decide la adopție.

– În familia voastră sunt șase copii, dintre care patru sunt HIV negativi. Nu vă e frică că aceștia din urmă se pot infecta?

– Noi le-am explicat din start tuturor copiilor că dacă cineva din ei are vreo hemoragie, să fie atenți, deoarece în sângele oricărei persoane se pot ascunde diferite boli. A fost o discuție la același nivel precum ai spune cuiva că trebuie să-și acopere gura când strănută. Evident, sunt diferite situații. De exemplu, copilul își poate leza degetul când mă ajută la bucătărie, însă nu e nimic grav – rana se prelucrează repede și nu este contact direct cu sângele altei persoane.

– Le spuneți celor din jur că printre învățăceii voștri sunt copii HIV infectați?

– Nu, noi nu afișăm aceasta. Adică cunosc doar medicii și directorul școlii. Dacă sunt la curent învățătorii și părinții? Noi nu i-am informat, însă am aflat recent că unii părinți știu și au reacționat normal.

– De ce nu vorbiți deschis despre statutul copiilor?

– La început am examinat această posibilitate, însă am ajuns la concluzia că societatea nu este pregătită deocamdată să perceapă adecvat o asemenea informație.

Spre exemplu, Marina și Nichita nu sunt acceptați să meargă în tabere de odihnă. În același timp, medicii afirmă că probabilitatea de transmitere a infecției HIV de către acești copii este practic imposibilă chiar și în cazul unui contact direct cu sângele. Cantitatea virusului în sângele copiilor este foarte mică datoriră administrării regulate a tratamentului.

– Dacă copiii voștri nu știu că au HIV, cum le explicați necesitatea de a bea pastile în fiecare zi?

– Acum Nichita și Marina pur și simplu beau ”vitamine” și știu că ceva nu este în regulă cu imunitatea lor. Celor mai mari le spunem că cei doi au careva probleme cu sângele și atunci ei, de regulă, nu se mai interesează.

– Reiese deci că diferența în educația copiilor HIV pozitivi și HIV negativi constă doar în respectarea administrării regulate a pastilelor?

– Da, și aceasta nu prezintă o diferență atât de specifică. De exemplu, mama primei noastre fetițe adoptate se află în evidență la dispensarul de ftiziatrie. De aceea și copilul era nevoit timp de șase luni să bea medicamente speciale. Feciorului nostru drept i s-au identificat anumite complicații la unul dintre vaccinuri și el a fost nevoit o anumită perioadă de timp să ia pastile. Noi le cumpărăm permanent copiilor vitamine, de aceea Nichita și Marina nu se simt deosebiți pe fundalul celorlalți.

Deoarece tratamentul trebuie administrat celor doi copii, noi uneori organizăm competiții cine va fi primul care va reaminti celuilalt despre administrarea ”vitaminelor”. Am prins pe perete pentru Nichita și Marina niște calendare personale. Dacă Marina reușește prima să-i reamintească lui Nichita că e timpul să bea medicamentele, ea își bifează victoria în calendarul său și viceversa. Cine are mai multe bife pe lună este premiat. Ei știu că trebuie la timp să-și bea pastilele.

Notă: toate prenumele în această istorie au fost modificate pe motiv de confidențialitate.

Sursa: http://news.tut.by/society/401596.html