În penitenciarul nr.10 din satul Goian, care este deocamdată singurul penitenciar pentru condamnații minori, modernizat conform standardelor europene, își ispășesc pedeapsa 30 de persoane. Toți sunt persoane care nu au atins majoratul. Deși mai corect ar fi să îi numim, pur și simplu copii. Anume așa îi numește directorul penitenciarului nr.10 din satul Goian – Liuba Jignea. Dumneaei ne-a povestit cu ce se ocupă copiii care ajung în închisoare, de ce ajung aici și ce pot face părinții pentru a-i proteja pe copiii lor de o asemenea încercare.
Doamnă Liuba, la ce vârstă ajung adolescenții în instituția dumneavoastră?
Majoritatea celor care se află aici sunt adolescenți de 17-18 ani. Avem un copil de 14 ani și altul de 16 ani. Ambii au ajuns recent la noi.
Pentru ce infracțiuni ajung adolescenții în închisoare?
Pentru infracțiuni grave și deosebit de grave. 60% din tutelații noștri își ispășesc pedeapsa pentru infracțiuni deosebit de grave, adică omoruri, violență sexuală. 40% din adolescenți au fost condamnați pentru infracțiuni de gravitate medie – jafuri, tâlhării etc.
Ei au posibilitatea să învețe?
Bineînțeles. Când ajung la noi, ei sunt examinați de o comisie specială care determină nivelul lor de dezvoltare, atât mintal, cât și psihologic. În baza rezultatelor testelor, decidem în ce clasă va învăța copilul nou-venit. Anul trecut am avut două clase formate – clasa a 8-a și a 9-a. Au fost și cazuri când în instituția noastră parveneau copii care la 14-15 ani nu știau să citească, să scrie, de regulă, aceștia erau din familiile romilor. În asemenea cazuri, trebuia să începem totul de la zero, iar mai exact, de la alfabet.
În general, cum îi numiți pe băieții care își ispășesc pedeapsa?
Copii sau adolescenți. ne străduim să evităm cuvinte precum condamnat sau minor. Acești termeni sunt utilizați doar în documentele oficiale.
Din câte am înțeles din discuția de până la interviu, astăzi toți copiii sunt lipsiți de activitățile de creație stabilite în orar pentru că acum câteva zile au încălcat regimul. Ce trebuie să facă pentru a încălca regimul?
Se are în vedere încălcarea regimului zilei sau nerespectarea cerințelor învățătorilor și educatorilor. Cauzele pot fi diverse. Se întâmplă să nu poată împărți ceva între ei, încep conflicte, ca la orice copii de altfel. Pentru asemenea cazuri sunt prevăzute pedepse. De exemplu, pot fi lipsiși de coletele lor sau de întâlnirile cu cei dragi. Pentru încălcări serioase este prevăzut izolatorul până la cinci zile.
Cu băieții lucrează un psiholog?
Desigur. Chiar de la intrare cu fiecare copil se desfășoară discuții și teste psihologice, noi determinăm tipul psihologic al băiatului, încercăm să înțelegem calitățile lui pozitive și negative, particularitățile gândirii. După aceasta psihologul întocmește un plan individual de activități și scopuri care trebuie să fie atinse. În afară de psihologul din statele de personal, noi colaborăm cu psihologii din ONG-uri și alte organizații. Ne străduim să găsim cheia potrivită pentru fiecare copil, pentru că fiecare are istoria sa, caracterul său, obișnuințele sale.
Sunt printre copiii dintre acei cărora le este mai bine aici decât la liberate?
Cu regret, da. Noi am avut și avem adolescenți care au plecat de acasă, au părăsit școala și până la închisoare pur și simplu hoinăreai pe străzi. Bineînțeles că aici le este mai bine.
Pe teritoriul penitenciarului copiii îngrijesc ei înșiși de gospodărie?
Practic da. Spre exemplu, noi avem un bucătar angajat, însă zilnic acesta este ajutat de câte unul din băieți. În ceea ce ține de menținerea ordinii și curățeniei pe teritoriu ș.a.m.d – de toate acestea se ocupă adolescenții înșiși. în plus, o parte din ei sunt angajați oficial la serviciu și sunt retribuiți, însă nu cu bani numerar, ci pe card. Banii de pe acest card îi pot cheltui doar pentru acele mărfuri care se vând la magazinul de pe lângă penitenciar. Aceasta se face în scopul protejării lor de lucrurile distructive, cum sunt țigările și alcoolul, de exemplu.
Cât de des se văd băieții cu rudele?
Vizitele scurte sunt permise o dată pe lună cu durată de până la 4 ore, cele mai lungi – o dată la trei luni cu durată de până la 72 de ore. O dată în 2 săptămâni copilul poate telefona celei mai apropiate rude și să discute cu ea 10 minute.
Ce fac adolescenții în week end?
Pentru aceste zile este elaborat un program special: jocuri sportive, concursuri intelectuale, vizionarea filmelor sau emisiunilor științifice. Ne străduim să le oferim un program bogat de activități.
De sărbători pot ieși în oraș?
De sine stătător, nu. Noi însă ieșim împreună la concursuri de creație, la teatru, la festivaluri. Primăvara aceasta am participat la festivalul ”Mărțișor – 2014”. Acum băieții se pregătesc de festivalul ”Cervona calina”. Pentru ei aceasta este foarte important, pentru că ei se pregătesc, au emoții și, ceea ce contează cel mai mult, ei sunt implicați într-o activitate care le aduce satisfacție.
Ați avut cazuri de evadări din penitenciar?
Nu, nici unul.
Există vreo statistică privind procentul recidivelor, adică câți din cei care și-au ispășit pedeapsa într-un penitenciar pentru minori, după eliberarea din detenție ajung din nou aici?
Tocmai anul acesta a fost inițiat un studiu de proporții care în timp va constata aceste date. Acum este complicat de prezentat careva cifre, întrucât săvârșind infracțiuni după 18 ani, persoana merge în alt timp de penitenciar și pentru noi este dificil să urmărim condamnările repetate.
Doamnă Liuba, presupun că dumneavoastră cunoașteți istoria fiecăruia din cei 30 de copii, nu-i așa?
Bineînțeles. În primele două săptămâni după instituționalizarea la noi, eu studiez minuțios dosarul adolescentului, discut cu el.
Care este cel mai important lucru pe care îl spuneți băieților?
Instituția și colaboratorii noștri nu sunt dușmani și nu sunt despoți. Pentru fiecare copil detenția este o măsură temporară în timpul căreia el are posibilitatea de a învăța multe lucruri, să atingă anumite culmi, inclusiv să-și schimbe comportamentul, să devină mai bun, să înțeleagă ce își dorește și spre ce tinde. Sunt copii care vin la noi supărați pe lumea întreagă. Sunt și dintre acei care se gândesc la suicid. Noi ne străduim să depunem toate eforturile ca să alungăm aceste gânduri și copilul să revină la un mod normal de viață.
Ați avut asemenea cazuri?
Slavă Domnului, nu. Însă tentative se mai produc. În majoritatea cazurilor acestea sunt încercări de a atrage atenția asupra sa. Fiecare caz este abordat individual și noi încercăm să explicăm copilului că data viitoare când va încerca să atragă atenția asupra sa în felul acesta, s-ar putea ca alături să nu fie nimeni care să îi poată oferi primul ajutor. Și atunci se va produce o tragedie.
Doamnă Liuba, în opinia dumneavoastră închisoarea reeducă sau totuși protejează de probleme mult mai mari?
Pentru unii din învățăceii noștri, penitenciarul nostru poate deveni cu adevărat o salvare. La noi ajungeau copii care la libertate sufereau de foame. Avem și copii cu traume psihologice grave, sunt și din acei părăsiți de mamă. Acum avem un copil care a venit la noi într-o depresie profundă și timp de câteva luni nu a vorbit cu nimeni. După consultații psihologice am constatat că pe când avea 7 ani, mama lui (ei locuiau în sat) a plecat la alt bărbat, pur și simpli pe altă stradă. După aceasta ea a încetat chiar să se salute cu propriii copii. Aceasta a fost foarte dificil de depășit pentru adolescent. În cele din urmă, el a săvârșit o infracțiune și a ajuns la noi. Ne bucură faptul la în momentul actual starea lui se ameliorează.
Îi pregătiți cumva pe tutelații voștri pentru eliberare?
Bineînțeles. Cu ei lucrează psihologul, asistentul sociale, noi le oferim aici posibilitatea să facă studii. Ei învață de cizmari, bucătari, frizeri. De asemenea, îi ajutăm pe adolescenții care nu au acte de identitate să le perfecteze. Problema e că toate acestea nu sunt suficiente. Tinerii care se eliberează din detenție au nevoie de acceptarea societății, de incluziune, adică ca oamenii să le ofere un loc de muncă, să nu se rușineze de ei, să nu se teamă de ei și să nu îi discrimineze. Or, ei sunt ca oricare alții doar că odată au alunecat și au dat greș.
Semnând actul de eliberare, în adâncul sufletului îl iertați pe acest copil?
Eu cred că în majoritatea cazurilor, nu există o vinovăție directă a copilului în infracțiunea săvârșită. De vină suntem noi – adulții. Noi îi educăm de la naștere, noi le creăm o anumită atmosferă de trai, noi le oferim propriul exemplu de urmat. Copiii răi, dificili nu se nasc, ci devin așa. Da, există teoria predispoziției genetice și noi nu o negăm. Cu toate acestea mi se pare că și în cazul unei predispoziții, dacă părinții înconjoară copilul cu grijă, dragoste și modele comportamentale corecte, infracțiunea poate fi evitată. În relațiile cu copiii totul trebuie să fie dozat: și dragostea, și pedeapsa. Nu mă refer la pedepsele fizice care, în principiu, nu trebuie să-și aibă locul. Mă refer la faptul că dacă între părinte și copil sunt momente neclarificate, resentimente și neînțelegeri, acestea trebuie soluționate. În plus, trebuie să existe un dialog permanent între părinți și copii. Dacă îi spui ”nu se poate”, trebuie să îi explici de ce nu se poate. Doar astfel poți educa în el o persoană bună.