Pentru ochii săi deosebiți, Maria Țurcan, președintele asociației ” Милосердие” (Caritate) din Tighina, este numită ”mama noastră”. Modestă, cu o inimă deschisă și un suflet mare, deja de 25 de ani consecutiv ea conduce organizația care îi susține pe toți acei care au nevoie de ajutor. În exclusivitate pentru proaspătul număr al revistei ”Lumea Mea”, Maria Țurcan a oferit un interviu, deși inițial recunoscuse că nu îi plac asemenea lucruri. Noi însă ne-am convins de contrariul.
Doamnă Maria, aveți peste tot aranjate cutii cu diferite obiecte, jucării și alte lucruri. Vi le aduc oameni obișnuiți?
Da, noi periodic anunțăm acțiuni de colectare a hainelor, încălțămintei și altor lucruri necesare. Unii le aduc singuri, dar alteori putem merge noi înșine pentru a le ridica. Aici le sortăm și în fiecare zi de marți organizăm ziua ușilor deschise pentru cei aflați în dificultate. Oricine poate veni și alege ceva pentru sine, gratuit, bineînțeles. Dacă nu au găsit nimic potrivit, vin altă dată.
În afară de oamenii simpli, vă ajută și antreprenori, mecenați?
Știți, cea mai mare parte a ajutorului o avem din partea oamenilor simpli, de regulă, de la persoane în etate. Ne ajută și întreprinderile, însă mai rar în ultimul timp. Recent, fabrica locală de confecții ne-a transmis o cutie întreagă cu costume elegante pe care le vom putea folosi la activitățile festive și transmite partenerilor noștri din sectorul cultural.
Doamnă Maria, atunci când oamenii vă ajută, pentru ce o fac?
O fac din bunătate sufletească (zâmbește). Dacă ne amintim de timpurile când abia am început – acum 25 de ani – era cu adevărat un strigăt al sufletului. Am început în preajma destrămării Uniunii Sovietice, pe când oamenii au sărăcit brusc, viața devenise foarte grea. Atunci când multe instituții de stat erau pe linia de plutire, se considera drept o onoare deosebită să ne ofere ajutor dacă ceream. Îmi amintesc că la o conferință de instituire unul dintre antreprenori a anunțat că ia asupra sa invalizii războiului din Afganistan care tocmai au revenit acasă. Datorită donațiilor lui, o anumită perioadă noi le ofeream acestor persoane o bursă bănească. Apoi am început să organizăm prânzuri gratuite pentru persoanele vulnerabile și mulți oameni ne ajutau pur și simplu din bunătate și generozitatea sufletului. Împreună cu organizațiile din Elveția am organizat o perioadă acțiunea ”Al doilea Crăciun” – asiguram odihna de vară pentru copiii din familiile social-vulnerabile, desfășuram acțiuni de caritate. Elvețienii se simțeau onorați să dăruiască copiilor și adulților nevoiași un cadou și să organizeze pentru ei un fel de al doilea Crăciun. Acum totul a devenit mult mai complicat.
Câte persoane lucrează în organizația dumneavoastră?
Noi nu avem angajați. Toți sunt voluntari care muncesc dezinteresat, fără plată. Din start principiul călăuzitor al existenței noastre a fost absența salariului. În secția ajutorului umanitar activează trei femei, toate de vârstă pensionară. Fiecare lucrează în măsura posibilităților sale. Una este fostă angajată a ”Crucii Roșii”, a doua a venit în anul 1992, în timpul acțiunilor militare. Cea de-a treia a venit ceva mai târziu, membrii familiei ei au probleme grave de sănătate. Toate trei știu ce înseamnă greutățile, anume de aceea sunt aici. În afară de aceasta, în fiecare sâmbătă noi adunăm tinerii (voluntari) și organizăm ”licitații de idei trăsnite”, așa-numitul asalt de idei. Este vorba de elevii și studenții pe care periodic îi instruim atunci când organizăm acțiuni publice, de exemplu.
Ce anume îi învățați?
Cum să comunice cu oamenii necunoscuți și cu tinerii, cum să se prezinte pe ei înșiși și organizația noastră, cum să țină discursuri, avem chiar și un cod comportamental.
Dați-ne un sfat: ce le putem spune oamenilor care sunt brutali sau reacționează inadecvat la acțiunile voluntarilor?
Toate cele bune!
Mulțumim! Vom ține cont de aceasta. Doamnă Maria, să revenim la Dumneavoastră: de unde ați venit în organizația ”Caritate”?
Am locuit împreună cu soțul timp de 22 de ani la Baikonur. Am lucrat acolo asistentă medicală superioară la spitalul militar și ultimii ani eram implicată și în activitatea sindicală. Apoi soțul a fost transferat la Tighina, el a fost militar. Când a venit încoace, printre altele se lăudase comitetului orășenesc al PCUS că are o soție minunată. El era foarte mândru de realizările mele (zâmbește). Evident, toți așteptau sosirea mea, iar când am ajuns, în anul 1984, m-au invitat să lucrez la ”Crucea Roșie”.
Cu ce Vă ocupați pe atunci?
Dispuneam pe atunci de o puternică susținere medicală gratuită pentru oamenii în etate, surorile noastre medicale erau pentru ei ca o familie. De asemenea, pregăteam oamenii pentru acțiuni în situații excepționale, ceea ce numim astăzi primul ajutor. Odată cu destrămarea URSS, toată această activitate s-a încheiat, pentru că era imposibil să întreținem personalul medical, însă principiile de susținere a persoanelor în situații de criză s-au păstrat și acum, în cooperare cu ”Crucea Roșie” din Moldova, noi continuăm aceste tradiții.
Totuși anume atunci, acum 25 de ani, ați decis să înființați o societate aparte și astfel a apărut ”Милосердие” (Caritate)?
Da, noi am înființat ” Милосердие” pentru a promova activitatea de caritate și a cultiva umanismul și caritatea în această regiune. Aceasta este stipulat în statutul nostru. Nimeni nu ne-a pus piedici, statul ne-a susținut și am început să lucrăm.
”Милосердие” activează deja de 25 de ani. Care a fost cel mai dificil moment pe parcursul acestei perioade?
Tragedia din anul 1992, când aici s-au desfășurat acțiunile militare. A fost un test la rezistență. Noi am deschis un sediu de ajutor umanitar, lucram zi și noapte, asiguram oamenii cu ajutorul necesar, făceam chiar mențiuni în buletinele de identitate, pentru ca oamenii lipsiți de scrupule să nu abuzeze de ei. A fost o muncă grea – bombardament, șuieratul gloanțelor, nici nu poți exprima prin cuvinte prin ce am trecut. Însă noi am reușit și am rezistat.
Nu pot să nu menționez problema informării timpurii a tinerilor privind problemele HIV/SIDA, narcomaniei și a sexului neprotejat. Cum credeți, cui îi revine această responsabilitate și de la ce vârstă trebuie să discutăm cu adolescenții despre asemenea lucruri?
Opinia mea: cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Părinții trebuie să simtă când este acel moment oportun, este totalmente responsabilitatea lor. Totuși nu în toate familiile există relații și atitudine de încredere între copii și părinți. Noi timp îndelungat facem un lucru bun – pregătim pedagogi formatori care se specializează anume pe asemenea aspecte acute. De regulă, este vorba despre învățători tineri care, după seminarele parcurse la noi, desfășoară în școli activități tematice, lucrează cu copiii, cu liceenii. Noi pregătim, de asemenea, traineri multiplicatori care le ajută învățătorilor – formatori. Deja vedem rezultatele acestei activități, pentru că tinerii noștri sunt tot mai informați, mai versați în întrebările ce țin de HIV, narcomanie etc.
Care sunt cele mai acute probleme cu care se confruntă persoanele HIV pozitive din regiune?
La Tighina nici una dintre aceste persoane nu și-a dezvăluit statutul. Acest fapt este foarte elocvent. Deși atitudinea oamenilor față de această problemă se schimbă treptat. Anul trecut am avut o experiență deosebită care a fost un veritabil balsam pentru inima mea: în cadrul unui sondaj realizat împreună cu televiziunea locală în stradă, o femeie în etate a răspuns: ”Acești oameni trebuie acceptați așa cum sunt”. Visul meu este ca oamenii să-și poată dezvălui fără frică statutul. Trebuie să prinzi la curaj, să te pregătești pe tine însuți pentru aceasta și să depășești prima reacție. Aceasta va trece, în schimb ulterior omul va putea fără frică să declare că este HIV pozitiv, să lucreze și să-și aducă contribuția la prevenirea infecției HIV.
Utilizatorii de droguri se adresează la voi după ajutor?
Desigur, însă când cineva intră la noi, noi nu verificăm statutul lui HIV, nu solicităm certificat medical. Dacă omul a venit la noi, înseamnă că trebuie ajutat.
Care este beneficiul colaborării cu asociația ”Inițiativa Pozitivă”?
Beneficiul este mai mare decât cooperarea din cadrul Asociației noastre din Transnistria. Îi admir pe Ruslan Poverga și pe Șasa Curașov pe care îi cunosc de mult timp și îi sunt recunoscătoare destinului că mi-a oferit oportunitatea de a-i cunoaște. Toate ideile ”Inițiativei Pozitive” le transferăm și le implementăm aici. O asemenea colaborare este un mare beneficiu și principiul meu călăuzitor este: pentru oameni și împreună cu oamenii. Cred că este un principiul foarte important și eu mă străduiesc să-l urmez.
Dumneavoastră sunteți și mamă, și bunică și chiar străbunică. Copiii vă ajută?
Bineînțeles! Și fiul cel mai mare și mezinul sunt întotdeauna gata să o facă. Îi pot telefona în orice moment și ei vin. Chiar și nepoțica plecată pentru hotare promovează acolo ideile noastre. Ea m-a ajutat să fac legătura cu unul din fondurile germane de caritate și acum elaborăm un proiect comun pentru o școală internat cu care colaborează organizația noastră. În această școală învață 150 de ”copii speciali”, sunt copii foarte buni și pedagogii sunt minunați. Noi sperăm că fondul german va aloca bani pentru procurarea computerelor, mașinilor de cusut și altor echipamente.
Doamnă Maria, pe parcursul activității ”Милосердие”, practic nu ați fost remunerată, așa este?
Uneori totuși am avut un salariu, când implementam vreun proiect, însă era foarte modest. Dar chiar și atunci nu aveam salarii, noi am continuat și continuăm să lucrăm.
Spuneți-ne în încheiere, care este cea mai mare dovadă de recunoștință și recompensă pentru munca Dumneavoastră?
Eu nu lucrez de dragul recunoștinței. Pur și simplu nu pot trăi altfel.