Natalia Morari – una din fondatoarele restaurantului ”Propaganda”, autoarea și prezentatoarea talk-show-ului ”Politica”, întemeietoarea companiei ”Media Sapiens”, iar recent – partener și prieten al asociației ”Inițiativa Pozitivă”, ne-a povestit despre relațiile ei cu opinia publică, particularitățile afacerii pe care o deține și de ce comunitatea care trăiește după principiul excluderii din cercurile sale întotdeauna sfârșește rău.

 

Natașa, în timp ce conectam reportofonul, tu îmi povesteai despre un caz referitor la meniul care a fost tipărit cu greșeli și ați pierdut o sumă frumușică. Este o istorie neplăcută și prima întrebare este următoarea: cum procedezi atunci când apar asemenea situații?

Înjur și merg mai departe.

Am înțeles. Uite, când mă pregăteam de interviu, am găsit un articol despre tine în Wikipedia…

Sunt pe acolo?

Păi, da! Niciodată nu ți-ai căutat numele pe google? Nu te interesează ce se scrie despre tine?

Nu, pentru ce aș face-o? Coco Chanel spunea”Nu-mi pasă ce gândiți despre mine, eu nu mă gândesc la voi deloc”. Eu știu cu siguranță că într-o profesie ca a noastră, în special dacă este vorba despre un jurnalist politic, cu cât mai dur îți vei expune poziția și cu cât mai puțin te vei adapta opiniei altora, cu atât mai mulți oameni neapărat te vor urî pentru aceasta. Când într-o emisiune îi ”smulgi penele” lui Voronin, deodată încep să te urască toți comuniștii, în schimb încep să te iubească reprezentanții Alianței. Atunci când peste două zile începi să faci același lucru cu referire la Filat, încep să te urască toți susținătorii lui Filat și viceversa. Reiese astfel că periodic cineva te iubește și periodic cineva te urăște. De aceea nu mă interesează ce se scrie despre mine pe internet. Eu cunosc clasamentele.

 

Le urmărești permanent?

Eu primesc cifrele a doua zi după emisiune și știu că talk-show-ul meu este în topul clasamentului, aceasta contează. Există o afirmați, nu-mi amintesc cui îi aparține: ”Spune-mi câți dușmani ai și eu îți voi spune dacă ai reușit să faci ceva în această viață”. Este adevărat, cu cât mai mulți dușmani ai, cu atât mai multe ai reușit să realizezi.

Tu întotdeauna ești sigură că procedezi corect, gândești corect?

Eu nu pot să știu acest lucru, eu pot doar să cred în aceasta. Slavă Domnului că în emisiunile mele eu sunt și autoarea, de aceea pot să-mi permit expunerea propriei mele opinii. Eu mă străduiesc niciodată să nu…

În acest timp sună deja a cincea oară telefonul Nataliei.

– Nici nu-ți imaginezi cât de mulți jurnaliști mă telefonează acum…

Și ce vor?

Părerea mea despre situația din preajma alegerilor (interviul a avut loc pe 30 noiembrie – nota redacției).

Tu ești un expert pentru ei?

Sunt jurnalist. Iată ”Euronews” vrea să înregistreze astăzi un interviu cu mine.

Te simți onorată?

Am mai înregistrat interviuri cu ei.

 

Păi atunci despre ce altceva ar mai putea să te întrebe?

Stai puțin să-mi închei gândul cu privire la ceea dacă mă afectează sau nu când se scrie urât despre mine. Nu pot spune că nu-mi pasă chiar deloc, în special dacă este vorba despre viața personală sau despre carieră. Doar că asemenea cazuri sunt atât de multe, încât nu știu cum să lupți cu aceasta. Or, noi toți gândim cam așa: ”Aceasta este neagră, iar cealaltă – albă”. Este mult mai complicat să crezi că, de exemplu, dușmanul tău are calități pozitive sau invers, că eroul tău comite periodic greșeli. Nouă însă ne place să credem că dacă ești rahat, înseamnă că ești rahat. Iar dacă ești un star, atunci ești star. Dar realitatea este alta, noi toți suntem oameni și cu toții greșim. Eu am pur și simplu au ridicat un anumit zid între mine și așa-numita opinie publică.

Este un zid de sticlă?

Da, dar eu mă străduiesc să nu mă uit ce este acolo, după el.. Sunt oameni ale căror opinii contează foarte mult pentru mine. Este vorba despre apropiații mei sau colegii de lucru care reprezintă un etalon pentru mine: Vasile Botnaru, Eugenia Albats, de exemplu. Mai mult, când am fost expulzată din Rusia, acea murdărie care se turna asupra mea aici, comparativ cu ceea ce se scria despre mine acolo, este în general un fleac.

Tu, în general, ești conștientă de faptul că restaurantul tău, pe care l-ai deschis acum un an cu Svetlana Colescnic – este un fel de provocare ostilă în adresa dușmanilor, pentru că restaurantul este cu adevărat super tare! Este vreun vis de-al tău din copilărie sau altceva?

Restaurantul este prea mărunt pentru a fi un vis. Îmi amintesc că atunci când îmi făceam studiile la Moscova, ne adunam cu toții în localul ”Bilingv”, apoi, ceva mai târziu, la ”Jean-Jack” – era locul unde în fiecare seară se adunau oamenii de pe la diferite redacții… O atmosferă nebună, loc unde oamenii nu vin pur și simplu să mănânce și să bea, ci să interacționeze, să discute, să dezbată anumite subiecte. Eu consider că nouă ne lipsesc asemenea localuri. În general, eu mi-am dorit să confer afacerii un aspect social. Înainte de toate însă este, bineînțeles, o afacere. Noi nu facem nici un fel de concesii prietenilor, toți achită consumația. Chiar eu însămi achit aici pentru ceea ce consum.

Și eu trebuie să achit pentru cafea?

Bineînțeles. Aceasta este abordarea mea, în caz contrar aceasta nu va fi o afacere, pentru că eu am datorii de achitat. Uite, 60 de procente din vizitatori sunt cunoștințele mele. Doar nu vor mânca toți din contul meu, nu?

Ai observat vreodată în restaurantul tău oponenți de-ai tăi?

Cu siguranță sunt. Și ce dacă? Eu le zâmbesc tuturor, ei îmi zâmbesc drept răspuns. Pentru că cu toții suntem curajoși la bucătărie, maxim – pe facebook. Dar chiar și aici nu întotdeauna vei pune tag-ul, adică noi știm să scriem ceva urât, însă să apeși pe tag ca persoana respectivă să știe și ea acest lucru – nu toți procedează astfel.

Tu întotdeauna îi poți spune persoanei direct că gândești ceva rău despre ea?

Păi, nu trebuie să-ți creezi părerea că sunt chiar atât de sfântă. Bineînțeles, sunt momente când eu prefer să tac, pentru nu văd rostul. Dacă însă aceasta mă afectează cumva…

 

Iată, de exemplu, nu-ți convine cum lucrează chelnerul sau operatorul, îi vei spune despre aceasta?

Îi voi spune. Dar nu mă voi certa, nu voi striga. Eu nu sunt un șef isteric care răstoarnă totul în calea sale. Dar eu pot deveni un astfel de șef dacă situația ajunge la limita răbdării. Dar aceasta se întâmplă rar. Eu mă străduiesc să evit conflictul și să fac tot posibilul ca să nu ajung la o confruntare deschisă. Prefer să discut, nu există nimic mai bun decât o simplă conversație.

Natașa, nu vizionezi propriile tale emisiuni?

Nu pot să o fac: mă irită totul în mine.

Privești, în general, televizorul?

Foarte puțin. Dimineața conectez ”Euronews” sau ”Дождь” (Ploaia) – îmi place foarte mult acest canal.

Stop, tu achiți pentru el?

Nu, am televiziune prin cablu și canalul este inclus în pachet.

Cum crezi, pentru TV publică trebuie să se achite?

Desigur. Aceasta este singura posibilitate de a obține o televiziune publică echidistantă, care nu va depinde de indicațiile politice sau de acei care repartizează bugetul de stat. Televiziunea noastră publică, cu tot respectul meu, nu este publică. În acest trebuie să lucrăm și să lucrăm. Dar cum poți să ceri într-o țară unde oamenii primesc o pensie de 600 de lei ca aceștia să achite lunar de dragul libertății de exprimare? Înainte de toate trebuie să hrănești omul, iar apoi să îi oferi hrană pentru gândire.

Natalia, pentru ce în general te ocupi de jurnalismul politic, or, este o muncă ingrată?

Eu mă ocup de aceasta pentru ca ei (politicienii), să încerce să fie mai onești, fie să devină mai deschiși, fie să ascundă mai puțin din ceea ce preferă să ascundă. Eu fac jurnalism pentru ca noi să ne extindem câmpul de viziune și de înțelegere, adică să realizăm că lucrurile stau nu chiar așa cum unii încearcă să nu le prezinte de cele mai multe ori.

Dar atunci când în timpul emisiei înțelegi că oponentul tău pur și simplu spune aberații, ce simți?

Mă supăr, însă sunt oricum nevoită să duc emisiunea până la sfârșit. Sunt însă cazuri când nu pot ascunde acest lucru.

Te înroșești sau începi să agiți nervos stiloul?

Eu încep să merg puțin câte puțin în atac, însă, în principiu, acesta este stilul meu. Că doar nimeni nu a promis că eu îl voi mângâia pe cap sau îl voi lăuda pe eroul emisiunii. Politicienii știu că dacă vin la mine, nu trebuie să se aștepte la amabilități de conveniență. Păi, iată. Crede-mă, eu nu sunt întotdeauna satisfăcută de felul în care moderez emisiunile. Există un așa-numit termen de material semiacceptabil, când fie nu ai reușit să te pregătești, nu ai schimbat în timp util cursul discuției în altă albie, dar așa s-a întâmplat. Eu îmi dau seama foarte bine că se întâmplă uneori să am asemenea emisiuni. Cu toții creștem și învățăm zilnic.

 

Natașa, tuturor eroilor seriei de interviuri din cadrul campaniei ”Faptele bune au culoare” le adresez aceeași întrebare – de ce HIV/SIDA?

Am făcut cunoștință cu ”Inițiativa Pozitivă” la jocul intelectual brain ring, primăvara. Atunci toate acestea m-au impresionat și m-au emoționat profund și m-a cuprins un regret că niciodată nu am participat la asemenea acțiuni. Pentru că în astfel de momente începi să înțelegi că există o altă lume, una paralelă. Nouă ni se pare că toți nu fac decât să discute cine a câștigat în campania electorală. Dar de fapt, viața este alta și este mult mai complicată. Și dacă de opinia ta cel puțin cineva ține cont, de ce să nu valorifici o asemenea posibilitate?
Știi, după ce în oraș au apărut panourile ”O generație fără SIDA începe cu mine!” cu fotografia mea, m-a telefonat mama mea și-mi spune: ”Natașa, mă telefonează toate cunoștințele și mă întreabă dacă ai SIDA?”. Înțelegi care este nivelul de informare al populației? Noi trăim într-o țară unde 80 de procente citesc maxim prima pagină a ziarului ”Macler”. Pentru a lupta cu această stare de lucruri, atunci când voi avea posibilitatea, voi apărea pe astfel de panouri, mă voi implica în asemenea campanii, până când oamenii nu vor înceta să creadă că dacă ai apărut pe un panou cu inscripția ”O generație fără SIDA începe cu mine!” înseamnă că ai SIDA. Comunitatea care trăiește după principiul excluderii din cercurile sale, întotdeauna sfârșește rău. Nu poți exclude invalizii doar pentru că nouă ne este incomod să mergem cu ei în troleibuz. Nu putem exclude persoanele care trăiesc cu HIV doar pentru că ne este frică să nu cumva să ne infectăm. Nu putem exclude copiii cu sindromul Down doar pentru că la un moment dar ar putea să strige în restaurant. Toți trebuie să fie incluși! noi nu putem fi identici, nu există societăți în care totul este perfect.

În mediul tău de socializare există asemenea persoane ”incomode” despre care tocmai ai povestit?

Da, am o cunoștință care a stat 5 ani în închisoare. Am multe cunoștințe cu orientare sexuală netradițională, care sunt, de asemenea, excluse, pentru că este jenant și rușinos să vorbești despre aceasta. Am cunoscut foști utilizatori de droguri după ce am început colaborarea cu voi. Cel mai important este că atât timp cât persoana însăși nu îți va spune despre aceasta, nici nu vei bănui că este diferit. Anume aceasta este problema societății noastre. Dacă află cumva că ești altfel, deodată începe să i se pară că gândești greșit, că forma ochilor tăi arată suspect. Este primitiv, dar așa suntem noi. Apropo, eu am numit restaurantul ”Propaganda” pentru a dovedi că propaganda poate fi și de altă natură. Aici se propagă un mod de gândire liber de absolut orice prejudecată. Aici niciodată nu se vor citi lecții de-ale politicienilor, eu interzic asemenea lucruri. În schimb aici întotdeauna se vor organiza lecții ale oamenilor de artă, de teatru, cinema, știință. Și tuturor acestora eu cu plăcere le voi explica că servind un pahar cu vin sau o friptură, veți dona 8 procente pentru o cauză nobilă.

Natașa, iată-mă pentru întrebarea banală, dar în ce este puterea?

Dacă vrei să mă provoci la ”adevăr”, nu-ți voi spune acest lucru, pentru că această expresie este deja monopolizată. Puterea stă în libertate. Pentru mine – în libertate.

P.S. În timp ce ne pregăteam de publicarea acestui interviu, s-au produs două evenimente importante: Natalia Morari a devenit ”Cel mai bun jurnalist TV – 2014” potrivit Centrului pentru Jurnalism Independent, iar restaurantul ”Propaganda” a împlinit un an! Felicitări!

 

P.P.S. La mulți ani, Natașa!

Elena Derjanschi