Ori de câte ori iau un interviu de la o persoană care trăiește cu HIV, mă conving că această maladie nu oferă omului nimic deosebit: nici o pereche de mâini în plus, nici capacitatea de a trece prin perete, nici măcar un al treilea ochi sau un al șaselea deget. Singurul lucru care le distinge pe aceste persoane de toți ceilalți este faptul că le place viața și o trăiesc cu plăcere.
”Am aflat despre statutul meu HIV în penitenciar. Nimerisem în izolator pentru nu mai știu ce încălcare. Această veste nu mi-a produs careva emoții deosebite, pentru că nu a fost decât consecința logică a vieții mele de până la închisoare. Pe atunci se preleva de la toți care ajungeau în închisoare sânge pentru analiza la infecția HIV, fără a ne preîntâmpina pentru care anume analize se prelevă sânge.
În general, eu cred că ies din tiparele obișnuite ale persoanei care și-a ispășit pedeapsa în detenție – eu am părinți normali, obișnuiți, o familie bună, eu visam să devin chirurg, însă la un moment dat pur și simplu ceva a mers prost, am început să fur și am fost închis pentru șase ani.
Bineînțeles am avut frică, frica de a nu ieși la libertate pentru că s-ar putea să mori. În acea perioadă exista puțină informație despre HIV, era anul 2001. Dar imediat ce am fost informat despre statutul meu, am început să citesc, să întreb, să mă interesez și frica a fost înlocuită de încrederea că voi trăi mai departe.
Am început să administrez tratamentul ARV după eliberare, analizele mele indicau 26 de celule CD4, ceea ce este foarte puțin, deși mă simțeam foarte bine. La începutul tratamentului mi s-a prescris un medicament care a fost scos ulterior din producere din cauza nivelului înalt de toxicitate. Eu, de exemplu, am avut din cauza lui arsuri îngrozitoare de piele.
Eu niciodată nu am făcut mare caz din HIV. Pur și simplu trăiam cu el și nu-mi făceam griji excesive. Singurul lucru care m-a afectat puternic a fost când, chiar la început, când mi-a nimerit în mână o broșură despre statistica persoanelor care trăiesc cu HIV în Moldova și atunci eu m-am simțit doar parte a acestei statistici impersonale, rigide. Atunci m-a lezat profund faptul că se vorbește despre persoanele care trăiesc cu HIV ca despre niște cifre.
Când am început să beau primul meu medicament, îmi dădeam seama că acesta nu este cea mai eficientă soluție pentru acei care au fost în trecut utilizatori de droguri ca mine. Inițial au apărut unele efecte adverse nesemnificative: creștere de temperatură, lipsa de orientare în spațiu. Cu timpul a început lipodistrofia, distribuirea incorectă a grăsimilor în organism – este un proces ireversibil, care m-a determinat să schimb medicamentul.
După eliberare, m-am angajat imediat, frecventam paralel grupurile de suport reciproc din cadrul unei organizații nonguvernamentale. Apropo, acolo am întâlnit-o pe viitoarea mea soție, care este și ea HIV infectată.
Discriminarea? La unul din locurile mele de muncă mi s-a întâmplat un caz neplăcut – într-un mod oarecare, administrația a aflat despre boala mea și am fost rugat să plec într-un concediu fără termen. M-am adresat imediat la consultația unui jurist și i-am dat de înțeles angajatorului că nu voi pleca așa pur și simplu. Pentru ca să înțelegi stupiditatea acestei situații, atunci administrația i-a impus pe toți colaboratorii care lucrau cu mine să facă urgent testul la HIV. Cu ce s-a soldat? I-am adunat pe toți colegii mei și le-am citit o lecție despre HIV, cum se transmite acesta și care sunt metodele de protecție. Au fost multe întrebări, inclusiv și dintre cele stupide, dar am răspuns la toate. Să știi că după această lecție, relațiile cu colegii mei s-au îmbunătățit.
Continuând să lucrez, am început să fac voluntariat în organizația în care frecventam grupurile de suport reciproc. Peste câteva luni mi s-a propus să mă angajez în această organizație și iată că sunt deja patru ani de când lucrez.
Cel mai mult în munca pe care o fac îmi place comunicarea cu oamenii: îmi place să le povestesc ceva din experiența mea, să ascult propriile lor istorii, să le ofer informație. Eu ajut pe alții și aceasta este minunat. Iar prin faptul că ajut pe alții, mă ajut pe mine însumi.
În general, eu am avut posibilități de a construi relații cu fete fără statut HIV, însă în asemenea momente eu îmi imaginez imediat întreaga povară a responsabilității pe care trebuie să o port toată viața. Or, în cuplurile discordante întotdeauna există riscul, fie chiar și minim, de infectare. Dacă, să nu dea Domnul, acest risc ar deveni realitate, într-o clipă dragostea se poate transforma în ură. Te rog să notezi că eu nu propag relațiile în care ambii parteneri să fie HIV pozitivi, ci doar aleg varianta cea mai potrivită pentru mine.
Eu niciodată nu am fost furios sau supărat pe HIV, doar că uneori îmi imaginezi cum ar fi fost viața mea dacă lucrurile ar fi stat altfel. În asemenea momente eu mă văd un chirurg de succes, care taie și corectează oasele cuiva, cu o familie mare, cu propria casă. Este destul de greu să-ți imaginezi asemenea lucruri în situația mea, dar așa s-a întâmplat. Eu am învățat să trăiesc cu infecția HIV, însă ei, infecției adică, nu îi prea reușește acest lucru.
Nu mi-e frică de moarte, deși mă străduiesc să evit maladiile oportuniste, dar nu mă tem. Deși fumez, nu mă pot debarasa de această dependență.
HIV m-a învățat să privesc adevărul în ochi și să nu mă înșel pe mine însumi. Mai mult, HIV m-a învățat să trăiesc mai repede. Nu toți oamenii înțeleg și conștientizează că, de fapt, cu fiecare clipă ce se scurge, noi murim. Nu că aș fi un pesimist, dar dacă e să judecăm logic, fiecare clipă pleacă din viața noastră chiar acum, iar noi rămânem.
Noi vorbim cu toții că trebuie să luptăm cu discriminarea, că trebuie să o eradicăm, însă cu discriminarea nu trebuie să lupți, că să înveți să trăiești cu ea, să înveți să o percepi altfel. În general, cu cât lupți mai mult cu un fenomen distructiv, cât atât acesta ia mai multă amploare, este ca și cum ai face vânt unui pendul. Cred că ar trebui, mai degrabă, să vorbim despre faptul că noi, persoanele care trăiesc cu HIV, suntem, existăm și suntem dispuși să dialogăm.
În fiecare dimineață mă trezesc și mă salut cu soarele. O cunoștință m-a învățat să procedez astfel. Este foarte important să-i spui soarelui ”Buna dimineața!”, pentru că fără el nimic nu-și va mai avea ființa pe această lume.
Ce îmi produce plăcere acum? Faptul că este cineva alături de mine și o cafea cu o țigară dimineața…”