Dacă ești părinte al cărui copil s-a confruntat cu dependența narcotică sau alcoolică, cu certitudine în capul listei dorințelor tale se află vindecarea completă a odraslei tale, indiferent dacă aceasta are 16 sau 36 de ani. Dacă deocamdată nu ați hotărât cum să atingeți această performanță sau tentativele anterioare nu s-au soldat cu efectul scontat, acest articol este pentru tine. Am examinat în acest articol 9 din cele mai frecvente metode utilizate de către părinți în lupta cu dependența copiilor săi, solicitând psihologului Ina Vutcariov să le comenteze.
”Începând cu ziua de mâine te încui în casă și vei sta închis până nu mă întorc de la serviciu! Poate măcar în felul acesta vei înceta să umbli aiurea prin curți, să bei, să te droghezi ș.a.m.d…”
Problema dependenței nu începe într-o singură zi și se încheie în timp de 24 de ore. Ea are rădăcini psihologice serioase, de aceea decizia de a încuia persoana dependentă în casă nu va avea rezultatul scontat. Cât timp îl poți ține pe om încuiat în casă? O lună, două, jumătate de an. Dar mai departe? El va ieși și, dacă în acest răstimp persoana nu s-a eliberat de dependență (ceea ce este puțin probabil), gândul la o doză va rămâne a fi o prioritate și el va reveni la utilizare. Arestul la domiciliu poate ajuta doar la etapa când la persoana dependentă se manifestă vădit sindromul de sevraj. Mulți utilizatori de droguri intenționat se închid în casă pentru câteva zile pentru a depăși sevrajul fizic. Însă problema dependenței psihologice rămâne nesoluționată.
”Hai să te internăm într-o clinică privată, am auzit eu despre una dintre ele, care are o reputație bună. Acolo te vor trata, iar de bani fac eu rost, nu-ți face griji…”
Întrucât dependența comportă nu doar un aspect fizic, ci, în cea mai mare parte, psihologic, da, sevrajul fizic și sindromul de abstinență pot fi înlăturate printr-un program de detoxifiere. Experiența arată că înainte de a începe cu persoana dependentă lucrul în cadrul sprijinului psihosocial, trebuie să suprimăm mai întâi sindromul de abstinență. Deoarece atunci când omul se simte rău fizic, el nu se poate implica în volum deplin în vreo activitate. În același timp, a stopa procesul de ieșire din adicție la faza detoxifierii nu are sens, întrucât însuși conceptul de reabilitare de adicție presupune o abordare complexă. Multe persoane dependente recunosc că au parcurs de mai multe ori programul de detoxifiere, dar reușeau să se mențină în luciditate nu mai multe de 1-2 luni, după care, de regulă, recidivau.
”Privește la copilul tău! A început să semene cu un neurastenic! Fie-ți milă de el, nu de alta, dar va crește și el un narcoman/alcoolic ca tine…”
Familia și copiii pot fi un stimulent puternic în lupta pentru luciditate. Aici se pune în funcțiune atât instinctul părintesc, cât și conștientizarea faptului tu că poți transpune destinul tău pe umerii copilului, să-i formezi niște atitudini de viață incorecte, să-i dai un exemplu negativ etc. Credeți-mă, fiecare persoană dependentă care are copii, din când în când se gândește la aceasta. Sugerându-i persoanei dependente că este un părinte rău și copiii lui vor fi la el, nu veți obține altceva decât simțul vinovăției și furie. Familia trebuie să fie un stimulent pentru recuperare, ea trebuie să-l motiveze la decizii corecte și acțiuni conștiente. Iată de ce pe toți părinții ai căror copii parcuri reabilitarea îi sfătuim să parcurgă și ei niște cursuri speciale.
”Tu trebuie să renunți de dragul meu! Eu nu te-am născut și nu am dormit nopțile, m-am lipsit de atâtea lucruri de dragul tău pentru ca tu acum să devii un narcoman/alcoolic! Tu îmi datorezi mie viața ta!”
Copilul născut este un individ aparte, o personalitate care are drepturile și obligațiunile sale, el este capabil să ia decizii de sine stătător și nu datorează nimănui nimic. Apropo, mulți dependenți recunosc că au început să utilizeze droguri/alcool anume din cauza faptul că în copilărie și tinerețe se simțeau datori părinților, unii dintre ei au trăit tot timpul încătușați de anumite convenții, într-un cadru de familie închis. În unele cazuri anume familia produce un copil cu un tip comportamental dependent. Printre trăsăturile distinctive ale acestor familii este tutelarea excesivă din partea generației în vârstă. De aceea, dacă doriți să motivați persoana, nu utilizați fraze de felul: ””Tu îmi datorezi…” și ”Eu sunt cea care te-a născut…”. Trebuie să îi explicați omului că, înainte de toate, el însuși este responsabil pentru propria-i viață și doar de el depinde cum va fi viața lui în viitor.
”Tu trebuie să te desparți de prietenul/prietena ta, pentru că anume el te atrage în toate aceste spelunci, el/ea este sursa dependenței tale. Și în general, eu întotdeauna ți-am spus că aceste relații nu vor aduce nimic bun…”
Când este vorba despre cupluri în care ambii sunt dependenți – aceasta este p problemă gravă, pentru că, categoric, dacă unul din parteneri va dori să iasă din dependență, iar celălalt deocamdată nu este pregătit pentru aceasta, cel dintâi nu va reuși nimic să facă. Persoanele din cadrul unor astfel de cupluri sunt dependenți nu doar separat, fiecare în parte, ci ei mai sunt și co-dependenți fiind într-o relație. Dacă în cadrul cuplului un partener a obosit de dependență și vrea să se elibereze, iar al doilea nu vrea, este preferabil să se pună punct acestor relații. Dacă ambii parteneri sunt pregătiți, atunci fiecare trebuie să întreprindă pași individuali concreți. Anume de acea în Comunitatea noastră Terapeutică cuplurile dependente, de cele mai multe ori, parcurg reabilitarea fie separate, fie la un anumit interval de timp distanță (unul începe, iar al doilea se alătură peste câteva luni). Dependența este ceea ce afectează individualitatea omului și atunci când se află într-un cuplu, se declanșează nu dorința de a se schimba el însușii, ci dorința de a-l schimba pe celălalt partener. De aceea în asemenea situație va trebui să aleagă – fie începe să se schimbe el însuși, fie să pună capăt relației, fie să lase lucrurile cum sunt.
”Drogurile sunt de la diavol! Trebuie să mergi la biserică, să-ți faci cruce și totul va trece de la sine…”
Ca și psiholog, nu pot admite gândul că omul este posedat de diavol sau de un duh necurat. Pentru că omul este o ființă în care coexistă și binele, și răul, doar că în măsură diferită și doar de om depinde care din aceste extreme va predomina în caracterul lui, în fapte, gânduri și intenții. Noi nu vom soluționa problema dependenții prin vizita la biserică. Totuși programul nostru de reabilitare (modelul celor 12 pași) conține și aspectul spiritual care are un rol important. Unul dintre cei mai dificili pași din cei 12 se consideră acel la care noi trebuie să înțelegem și să recunoaștem că suntem neputincioși în fața dependenței și trebuie să ne încredințăm viața unei forțe mai puternice decât noi. Pentru cineva această forță este Dumnezeu, pentru altul – autoconștiința sau imaginea idealizată a mentorului. Acest pas este deosebit de important și persoana dependentă trebuie să ajungă la el, uneori aceasta solicită o perioadă îndelungată de timp.
”Aruncă din cap drogurile/alcoolul acesta el tău! Începe să citești cărți, găsește-ți un serviciu, comunică cu oameni deștepți și vei uita de toate…”
Cu asemenea prejudecăți față de dependență din partea părinților mă confrunt foarte des. Când părinții vin la mine cu asemenea idei, întotdeauna le prezint o ilustrație foarte elocventă. Imaginați-vă că este foarte cald, înăbușitor, dumneavoastră ați parcurs un drum lung. Și iată că vă pomeniți într-o odaie unde pe masă stă un pahar cu apă curată, proaspătă, rece. El vă atrage pentru că nu ați băut și nu ați mâncat de mult timp. Singurul lucru pe care vi-l doriți în acest moment este să goliți paharul imediat, însă vă este categoric interzis să o faceți. Adică puteți face absolut orice în această odaie, dar nu aveți dreptul nici măcar să vă atingeți de acest pahar. Aproximativ așa se simte o persoană dependentă, doar că în cazul lui paharul cu apă reprezintă drogul. Atracția spre drog îl copleșește, ea îl urmărește permanent, este imposibil să uite de el sau să-l arunce din cap. Această tentație poate fi învinsă, însă pentru aceasta va fi nevoie de ajutorul competent al specialiștilor și o motivație foarte puternică.
”Hai să mergem la psiholog, vei discuta o dată – de două ori cu el și toate se vor aranja…”
Este imposibil să incluzi în procesul de consultare o persoană dependentă pur și simplu așa, ca act necugetat și disperat. Suportul psihologic sau consultarea trebuie să se realizeze fie în cadrul terapiei de substituție cu metadonă, fie în cadrul procesului de reabilitare. Dacă însă persoana este un utilizator activ, ea nu se poate implica în procesul de schimbare. Da, după ce a utilizat, el poate veni la psiholog, să asculte, să mediteze și chiar să promită că se va schimba complet. Însă în perioada sindromului de abstinență el nu că va uita despre aceasta, dar pur și simplu pe primul plan se va plasa din nou necesitatea unei doze. De aceea reabilitarea trebuie să fie complexă, și nu în temeiul unui singur principiu.
”Uite o carte de vizită a organizației care se ocupă de problemele persoanelor dependente. Când vei fi pregătit, telefonează-mi și voi merge împreună cu tine…”
Anume aceasta este varianta ideală. Dacă doriți cu adevărat că ajutați o persoană apropiată să învingă dependența, nu o presați, nu o mințiți, nu o amenințat, nu o rușinați și nu o implorați. Pur și simplu povestiți-i despre varianta reabilitării de calitate și așteptați până la lua ea însăși o decizie. Multe persoane, dependente timp de mulți ani, ajung în impas încercând cele mai variate metode de eliberare de boala sa. Oamenii apropiați trebuie să facă tot posibilul ca în acest moment sub mâna persoanei dependentei să nimerească cartea de vizită a organizației care se ocupă anume de asemenea probleme.
Foto: «Above the Influence», campania publicitară «What’s the worst that could happen?»
Elena Derjanschi