Tatiana Evlampiev – expert internațional și fostul director al proiectului ”dance4lifeRusia” – activează în domeniul serviciilor SIDA de peste 14 ani. În interviul oferit în exclusivitate pentru site-ul nostru, Tatiana ne-a povestit cum a ajuns în această sferă, de ce oamenii trebuie să jertfească bani pentru stoparea epidemiei HIV-SIDA și de ce în exprimarea recunoștinței pentru donația făcută trebuie să există o măsură.
Tatiana, din câte am înțeles, ați plecat recent din ”dance4life”. De ce ați părăsit proiectul?
Nu sunt de acord cu această definiție precum că am plecat: pur și simplu am schimbat tipul de activitate. Lucrând în proiect timp de aproape cinci anim la un moment dat am înțeles că devin matură și a sosit momentul când în locul meu trebuie să vină cineva mai tânăr, mai ardent. Iar pentru mine este tipul să încerc și altceva. În noua mea funcție eu mă ocup de dezvoltarea societății civile a Rusiei în general. În același timp, eu rămân conectată cu echipa ”dance4life” și le ajut în continuare băieților.
Ce urme a lăsat acest proiect în sufletul Dumneavoastră?
Pentru mine el a fost o eliberarea interioară. Ideea principală a acestui proiect – asumarea responsabilității și acțiuni susținute – este neobișnuită pentru oamenii care au crescut în sistemul sovietic, unde peste tot și oriunde erau răspunsuri de-a gata la toate întrebările. Când venisem în acest proiect, pentru mine ideea dansului ca instrument de prevenție era ceva asemănător cu ”Ă-ă-ă… În ce sens?” (zâmbește). În general, țara noastră nu este una care dansează. Îmi amintesc că am nimerit la primul eveniment ”dance4life” în Olanda, unde erau prezenți oameni maturi, cu o anumită poziție și statut. Evenimentul în sine avea loc într-o încăpere unde nu aveau unde te așeza și celor prezenți li s-a propus să se așeze direct pe podea. Spre uimirea mea, am văzut că acești oamenii au stat la podea, dar au și dansat împreună cu adolescenții. Da, într-un anumit sens aceasta era ridicol și absurd, dar ei erau gata să râdă de ei înșiși. În acel moment am conștientizat că pe limitez pe mine însămi, pentru că atunci când te relaxezi, îți permiți să fii tu însăți, ești gata să râzi de tine însăți și nu tinzi să corespunzi așteptărilor altora – vine o autentică libertate.
Ați lucrat în sfera serviciilor SIDA circa 14 ani. Ce V-a determinat să Vă ocupați anume de acest domeniu?
Dintotdeauna mi-au plăcut inițiativele sociale. În anul cinci de universitate am citit un anunț că Crucea Roșie recrutează doritori în școală de voluntari și m-am înscris. La mijlocul perioadei de studii ni s-a adresat după ajutor spitalul local de boli infecțioase care s-a confruntat cu epidemia HIV în rândul utilizatorilor de droguri. Aceasta s-a întâmplat la Irkutsk. Problema era în faptul că mamele HIV pozitive nășteau copii și plecau din maternitate, lăsându-și copiii fără a afla statutul acestora. Personalul spitalului nu era instruit, surorile medicale țineau acești copii doar îmbrăcându-și mănușile și se străduiau să nu se apropie de ei o dată în plus. Cel mai interesant este că ulterior s-a dovedit că la mulți copii HIV așa și nu a fost descoperit. Pe noi ne-au rugat să facem o colectă de caritate și noi am organizat-o. Atunci am înțeles că mă interesează anume acest subiect. Echipa noastră a început să organizeze activități informative în rândul tinerilor după principiul ”de la egal al egal”. Mai târziu am început să implementăm programe de reducere a riscurilor printre utilizatorii de droguri și așa am rămas să lucrez la Crucea Roșie.
Cu siguranță printre cunoștințele Dumneavoastră sunt persoane care trăiesc cu HIV. Mă mâniați atunci când în prezența Dumneavoastră acestea sunt discriminate?
Mai degrabă nu, pentru că acum eu deja înțeleg pentru că în spatele acestei atitudini stă ignoranța, lipsa de cunoștințe. Acum mai mult mă afectează manifestarea homofobiei, dar și aici treptat devin mai calmă. Deși eu sunt foarte intolerantă la intoleranță (râde).
O perioadă îndelungată ați lucrat cu tineretul. Ați putea să ne oferiți câteva sfaturi utile cum să răzbatem la ei (mă refer la tineri și tinere de 16-18 ani)?
Din punct de vedere științific, pentru a ajunge la un anumit efect, este nevoie ca același mesaj să parvină din toate sursele care reprezintă autoritate pentru grupul-țintă. Dacă ne referim la tineri, este nevoie ca aceleași lucruri, prin diferite cuvinte, să i le spună părinții, pedagogii, semenii și resursele media accesibile pentru ei. De aceea la ”dance4life” noi facem tot posibilul pentru ca informația care parvine tinerilor și pe care o schimbă între ei, să fie una corectă. Mai mult decât atât, pentru noi tinerii întotdeauna au fost și sunt nu doar niște destinatari ai informații, ci și adepții noștri care pot transmite mai departe cunoștințele dobândite. Sarcina stabilită – de a împărtăși altora informația – încercăm să o facem foarte simplă: ia acest videoclip și postează-l pe rețelele de socializare; încarcă acest pliant, printează-l și pune-l în cutia poștală a vecinilor. Pentru ca această informație să fie și interesantă, o ambalăm într-un mod atractiv pentru tineret: este vorba despre cultura tinerilor ca limbaj universal și comprehensibil pentru tineri: dansurile, muzica, rețelele de socializare, fotografia și orice altceva. Astfel, dacă cuiva îi place distracția, va veni la o petrecere și acolo DJ-ul sau cântărețul lui preferat îi va spune că HIV există.
Tema treningului pe care l-ați desfășurat este strângerea de fonduri. Ați putea să ne oferiți un sfat universal ce să facem ca oamenii să ne dea bani?
Trebuie să desfășurăm permanent activitatea de informare și sensibilizare și de explicat de ce această problemă vizează pe fiecare, și anume de ce pentru un om obișnuit este profitabil ca această epidemie să fie stopată. În acest context sunt binevenite un șir de argumente: în primul rând, cu cât mai multe persoane se infectează, cu atât mai mulți bani statul achită pentru medicamente, cu atât mai puțini bani se investesc pentru construcția drumurilor, grădinițelor pentru copii etc. Aici este important de menționat că noi nu pledăm pentru renunțarea la achiziționarea medicamentelor în favoarea construcției de drumuri, însă dacă avem posibilitatea de a reduce numărul de cazuri noi de infectare cu HIV și, în același timp, să păstrăm bugetul țării pentru soluționarea altor probleme actuale – este logic să acordăm atenție acestui fapt. În al doilea rând, cu cât mai multe persoane se infectează, cu atât mai des și mai mult se îmbolnăvesc, respectiv, cu atât mai puțin lucrează și, în consecință, suferă economia țării. În al treilea rând, epidemia HIV este urmată întotdeauna de epidemia tuberculozei și chiar dacă tu ești fidel singurului tău partener și consideri că epidemia HIV nu te privește nici într-un fel, oricum nu vei înceta să respiri, de aceea nu te poți preface că HIV nu te privește. În sfârșit, în al patrulea rând, puteți ignora epidemia narcomaniei care aduce cu sine creșterea incidenței HIV, dar în acest caz copiii voștri vor continua să se joace în nisipiera în care pot găsi seringi infectate, iar voi nu veți putea riposta unei persoane care, în căutare de bani pentru droguri, vă va ataca într-un colț întunecat de stradă. Toate aceste lucruri este mai simplu să le previi, decât să lupți cu ele.
Vă puteți aminti cel mai mare grant sau dotație pe care ați reușit să o obțineți?
Îmi amintesc de 150 000 de prezervative pe care anul trecut ni le-a oferit compania ”Durex”. Iar cea mai dragă inimii mele sumă de bani – 20 mii de euro pe care le-am primit 3 ani consecutiv de la festivalul ”Sensation”. Potrivit acordului încheiat, 50 de eurocenți de la fiecare bilet vândut erau transferați pentru suportul proiectului ”dance4life”. Astfel, fiecare persoană care venea să danseze, în același timp își aducea contribuia la lupta cu HIV în țara noastră și ideea că ”muzica salvează” a fost realizată literalmente.
Dumneavoastră personal pentru ce cauze donați bani?
Există teme care sunt foarte importante pentru mine, dar în care eu nu pot participa nemijlocit, de exemplu, oncologia și accesul la ameliorarea durerii. Eu jertfesc regulat bani anume pentru aceste scopuri, însă îmi doresc să văd soluții de sistem ale acestor probleme. Or, poți dona la nesfârșit bani pentru scutece unei case de copii sau pentru tratamentul oncologic al unei persoane concrete peste hotare. Pentru mine este important să susțin inițiativele care colectează mijloace nu pentru scutece sau tratament, ci pentru instruirea personalului din spitale, achiziționarea utilajelor performante, pentru procesul de advocacy în domeniul majorării cotelor și accesului la ameliorarea adecvată a durerii.
Eu observ adesea că oamenii în rețelele de socializare sunt extrem de recunoscători celor care a donat bani/haine/jucării sau orice altceva. În opinia Dumneavoastră, trebuie să mulțumim donatorului (fie un om simplu sau o fundație de proporții) și cum ar trebuie să o facem pentru a nu ne pierde demnitatea umană?
Atunci când cineva donează un lucru sau altul, noi îi oferim posibilitatea de a se implica în soluționarea unei probleme sociale importante. De aceea, dacă îi vom spune la nesfârșit ”mulțumesc”, în opinia mea, noi desconsiderăm faptul că persoana care a donat a obținut și ea ceva în schimb participând la soluționarea unei probleme majore. Deși, bineînțeles, atunci când persoana a făcut o donație pentru prima oară, trebuie să îi mulțumim și preferabil să facem tot posibilul pentru a menține legătura cu ea pentru viitor. Organizațiile deștepte își construiesc un sistem întreg de comunicare cu donatorii, organizează pentru ei evenimente motivaționale, de exemplu. Și aceasta este un lucru bun, pentru că în felul acesta înțelegi cât de prețios și important ești pentru o organizație sau alta. Iată acum m-ați întrebat, iar eu mi-am dat seama că nu am primit niciodată un ”mulțumesc” de la fundațiile cărora le transfer bani.
Acest fapt Vă ofensează cumva?
Nu, doar că dacă ar fi făcut-o, ar fi avut posibilitatea de a stabili cu mine o legătură mai strânsă și din partea mea ar fi o adeziune mai puternică anume față de această organizație. În acest caz însă, data viitoare pur și simplu voi face donație altei organizații, care va fi mai convingătoare.
Care a fost mesajul principal pe care V-ați propus să-l transmiteți participanților treningului?
Cel mai important lucru pe care am încercat să-l transmit pe parcursul întregului trening este faptul că noi, reprezentanții ONG-urilor, trebuie să însuflețim, să inspirăm oamenii. Să-i încurajăm că fiecare dintre noi poate schimba ceva, se poate implica în soluționarea unei probleme sociale. Noi activăm în țări unde cultura co-participării în soluționarea unor întrebări sociale importante și a contribuției la inițiativele sociale abia se formează. De aceea noi trebuie cum să fertilizăm acest sol, pentru ca semințele pe care le semănăm, să încolțească. Dar pentru aceasta avem nevoie de îndelungă răbdare.
Dumneavoastră aveți suficientă răbdare?
Știți, am trecut nu o singură dată prin momente critice, când ne-a fost foarte greu. În asemenea situații te ajută conștientizarea importanței lucrului pe care îl faci. Uneori faci unele lucruri la mânie, dar și aceasta te ajută. Odată am avut anume un astfel de moment și noi, aproape disperați, ne-am dus la Vladimir Pozner, Ambasador al Bunăvoinței al proiectului ”dance4life” și îi spunem: ”Vladimir Vladimirovici, ce să face, nicidecum nu ne lasă să lucrăm, să renunțăm poate?” Iar el ne-a răspuns foarte calm: ”Cred că ar trebui să mai așteptați, de ce să cedăm atât de repede? Haideți să ne mai împotrivim puțin!”. Atunci am mers până ”sus” și, să știți, nu pot să spun că străduințele noastre au dat rezultate rapide. Însă timpul trece și tu înțelegi că fiecare pas pe care l-ai făcut a adus schimbări, poate într-un mod absolut întâmplător, dar rezultatul oricum va veni. Pur și simplu este timp de aruncat pietre și este timp pentru a le aduna.