Primul interviu cu Ruslan Poverga, președintele Asociației Obștești „Inițiativa Pozitivă”, omul care a fost prima persoană din țara noastră care și-a făcut public stătutul HIV, l-am realizat acum doi ani. De atunci multă apă s-a scurs, dar, în același timp, multe s-au întâmplat. Anume despre aceasta am discutat pentru proaspătul număr al revistei ”Lumea Mea”.
În primul rând, voi menționa totuși că nicidecum nu acceptai să apari pe coperta revistei și am fost nevoită să te conving. De ce te împotriveai?
Există câteva rațiuni pentru aceasta. În primul rând, una dintre ele este pur personală și ține de educația mea. Când cineva încearcă să mă pună în evidență sau să-și exprime prin cuvinte respectul față de mine, eu nu o iau în serios, fiindcă în familia în care am crescut așa ceva nu era primit. La noi totul se demonstra prin fapte concrete, nu prin giugiuleli. În al doilea rând, în „Inițiativa Pozitivă” ne străduim să dezvoltăm organizația nu de dragul dezvoltării acesteia. Întotdeauna am investit, investim și vom învesti în acei care sunt dispuși să se dezvolte împreună cu noi pentru a schimba lumea în bine. Și în al treilea rând, deși sunt conducătorul organizației, alături de mine lucrează zilnic o întreagă echipă de oameni care muncesc mult pentru ca persoanele HIV-pozitive din această țară să ducă o viață normală și fericită.
Viața ta s-a schimbat cumva după dezvăluirea statutului tău HIV?
Nu știu cum s-a întâmplat, dar nu există nici un motiv pentru care aș putea măcar pentru o clipă să regret că mi-am dezvăluit statutul HIV. Există un mare plus în toate acestea: m-am convins că anume ușa pe care ți-e frică să o deschizi, este cea care duce spre ceva nou și, de regulă, spre ceva mai bun. Și trebuie să valorifici această ușă cât mai repede posibil. Acum câteva zile am întâlnit medicul la care acum cinci ani m-am tratat. Pe atunci, deși nu trăiam cu față deschisă, întotdeauna informam medicii că am hepatită. Și iată acum merg la el să o înscriu pe soția mea pentru un consult, iar el îmi spune: „Salut, Ruslan, de o sută de ani nu te-am mai văzut. Mai mult la televizor te văd!”. Atunci mi-am dat seama că eu nu-i spusesem cu cinci ani în urmă că am HIV, iar la televizor cu siguranță mă văzuse cu statut deschis. În același timp, mă consolam că doar îl avertizasem despre hepatită, or, în ambele cazuri, măsurile de siguranță sunt aceleași. Singurul lucru pentru care îmi făceam griji era dacă va accepta sau nu să-mi trateze soția, dându-și cu siguranță seama că și ea este HIV-pozitivă. El a acceptat. După acest caz, m-am convins o dată în plus, că există totuși o mulțime de oameni normali și adecvați. Mai mult decât atât: în Republica Moldova a apărut un anumit număr de persoane care, asemenea mie, și-au dezvăluit statutul, continuând să trăiască o viață liniștită și fericită.
De fapt, acesta este un fenomen al realității de astăzi: persoanele care trăiesc cu HIV au început să-și dezvăluie statutul. Și nu doar în țara noastră. Cred că această etapă va intra în istorie. În opinia ta, ce urmări va avea acest fenomen?
Pentru început, voi spune ce anume mă surprinde în toate acestea: nici la o conferință de presă, atelier de lucru, nici la un seminar – nicăieri nu s-a enunțat oficial că pentru a lupta împotriva stigmatizării și a discriminării în regiunea EECA, trebuie să depășim auto-stigmatizarea și să ne dezvăluim statutul HIV. Acest proces a început aproximativ în același timp, spontan, în diferite țări. Oamenii pur și simplu au obosit de toate aceste „secrete”. Acum să revenim la pronosticuri: recunosc faptul că întotdeauna va exista o cohortă de idioți care se tem și de propria lor umbră. Prin urmare, trăind cu fețe deschise, noi nu vom reuși să vindecăm idioții și trebuie să fim conștienți de acest lucru.
Însă oamenii cu o anumită frică interioară, care se îngrijorau, aveau îndoieli și nu știau cum să trateze persoanele HIV-pozitive, aceștia deci, datorită unor astfel de acțiuni gen coming-out, își redefinesc poziția de viață, manifestând o atitudine normală, umană față de persoanele care trăiesc cu HIV. Și astfel de oameni sunt mulți. Mai există un lucru ce poate fi prognozat deja acum – un mare număr de persoane cu HIV nu se vor mai auto-stigmatiza. Aceasta se referă atât la persoanele care trăiesc cu statut deschis, cât și la acei care trăiesc cu statut și urmăresc tot ce se întâmplă.
Să vorbim puțin despre politică. Astăzi, în drum spre serviciu am observat afișe preelectorale proaspete prin oraș. Știu că ești interesat de situația politică din țară. Vei merge la vot?
Da.
Crezi că se va schimba ceva după aceste alegeri?
Eu nu cred în schimbări rapide.
Păi, au trecut 25 de ani deja …
Eu nu cred în schimbări cardinale la un simplu clic. Nu cred că în viitorul apropiat oamenii vor ajunge la acel punct culminant de fierbere și vor schimba totul. Și nu cred că după aceste alegeri se va întâmpla ceva extraordinar. Este posibil că, la un moment dat, oameni care sunt la putere, vor începe să se gândească la cei care muncesc, plătesc taxe, aleg conducători, permițându-le să dețină funcțiile încredințate – acestor oameni trebuie să le acorzi atenție, să le creezi condiții normale pentru viață. Iartă-mi expresia cam brutală, însă dacă mulgi vaca, trebuie să o și hrănești. Să o mulgi până la ultima picătură, iar apoi să o abandonezi, nu este o abordare adecvată. De aceea eu sper că, puțin câte puțim, în țara noastră se va schimba ceva. În același timp, aceasta nicidecum nu înseamnă că aceste schimbări vor porni de la oamenii care sunt la putere.
Te consideri patriot?
La vârsta de 17 ani am plecat din Moldova, am trăit în diferite țări. Pentru mine, patria este locul unde îmi este confortabil să trăiesc, unde pot fi util și unde sunt înconjurat de oamenii pe care îi prețuiesc. Aici mă ține ceea ce eu și întreaga noastră echipă am investit ani la rând, crezând într-o schimbare în bine. Eu nu sunt genul de persoană care să lase totul baltă, să se ducă pe o plajă însorită, să-și deschidă o cafenea mică și să lucreze liniștit. Accept cu ușurință o decizie în favoarea schimbării, reconstrucției, dar să distrug – nu e despre mine. Eu îmi tai ancora foarte greu.
Vreau să-ți adresez o întrebare destul de dificilă: unde este acel punct definitiv într-o relație cu cineva, când nu îi mai oferi omului o a doua șansă și îți iei rămas bun de la el, de exemplu, la serviciu?
La un moment dat, am fost nevoit să învăț să separ relațiile personale de cele profesionale. Și atunci când pun capăt unei relații de serviciu, nu pun neapărat capăt și relațiilor personale. Din păcate, nu întotdeauna pot pune la timp punctul într-o relație de serviciu, realizând că persoana respectivă va suferi pe planul relațiilor personale. Niciodată nu mă despart de cineva brusc, întotdeauna mă ofer să îl ajut, să-i ofer posibile soluții la o anumită problemă. Dacă însă situația nu se schimbă, dacă aceasta devine lipsită de sens atât pentru persoana respectivă, cât și pentru relația de serviciu, atunci sunt nevoit să iau o decizie. Întreaga noastră viață este un proces continuu de schimbare. Dacă schimbările nu se produc, atunci viața se transformă într-o mocirlă.
De curând am finalizat lucrările la portofoliul „Inițiativei Pozitive”. Trecând în revistă toate realizările și evenimentele organizației, ambii am atras atenția asupra faptului că, în ultimii ani, am investit mult timp în organizarea evenimentelor și publicarea unei game variate de materiale informative. Nu crezi că în cei aproape cinci ani de existență, ne-am schimbat un pic traiectoria și nu am mai dat importanță lucrurilor în care inițial planificam să investim?
Eu nu cred că toate acestea – mă refer la aceleași evenimente menționate mai sus – nu trebuiau făcute. Acesta este unul dintre cele mai importante aspecte, adică a face cunoscută, recognoscibilă organizația care reprezintă un anumit grup de oameni și să obținem, să câștigăm sprijinul unui anumit număr de oameni. De asemenea, schimbarea principială a oamenilor față de subiectul infecției HIV și, în particular, față de persoanele care trăiesc cu HIV – toate acestea te solicită și costă. Din cauza deficitului de resurse, în cea mai mare parte de cele umane, atunci când începi să investești într-o anumită direcție, încep să sufere alte aspecte importante. În cel mai bun caz, încep să se consume și să se extenueze resursele umane ale echipei, fiindcă oamenii sunt nevoiți să facă prea multe, fapt care îi epuizează și oamenii se apropie foarte rapid de starea ”arderii”. Aceasta a fost perioada prin care a trecut organizația noastră, cu succesele și eșecurile sale, dar, într-un fel sau altul, aceasta este o experiență. În ceea ce privește regulamentele, standardele și așa mai departe… Să fiu sincer, acestea nu-mi produc mare plăcere. Însă noi tindem cu toții spre durabilitatea serviciilor de care depind viețile oamenilor. Noi ne străduim să obținem în cele din urmă din partea guvernului angajamentul de a finanța aceste servicii. Iar acest lucru, din păcate, este imposibil fără standardizare, acreditare etc.
Păi, uite, chiar dacă luăm statistica cazurilor noi de infectare: oamenii continuă să se infecteze, mamele continuă să transmită virusul copiilor, persoanele cu HIV sunt discriminate. La sfârșitul anului 2015, chiar a fost publicat un studiu oficial, potrivit căruia 50% dintre respondenți cred că persoanele cu HIV trebuie să fie deserviți de medici aparte, iar copiii acestor părinți trebuie să frecventeze o grădiniță specială. Noi doar muncim pentru ca să fie tot mai puține cazuri noi de infectare și oamenii să nu fie discriminați?! Aceasta neconcordanță dintre munca investită și rezultatele acesteia nu te încordează?
Este inacceptabil să tratăm sceptic acest fenomen, fiindcă, în caz contrar, nu-ți rămâne decât să te spânzuri. Multe lucruri s-au schimbat totuși. În ceea ce ține de studii și cercetări, eu nu prea am încredere în ele și rezultatele pe care le prezintă. Noi organizăm cu regularitate focus-grupuri, adeseori comunicăm, discutăm cu diferiți oameni din cele mai diverse domenii și îmi dau seama că situația se schimbă, pe bune! În Moldova nu există nici cozi, nici dificultăți în accesul la tratamentul ARV, guvernul deja achiziționează o parte din tratamentul ARV. În cadrul ONG-urilor există posibilitatea de a face teste rapide care, de asemenea, sunt achiziționate din contul bugetului de stat. Fiecare copil HIV-pozitiv, din momentul când este pus în evidență și până la vârsta de 18 ani are dreptul să beneficieze de ajutor material. Adulții HIV-pozitivi, în prezența co-infecțiilor, pot să-și perfecteze un grad de invaliditate cu toate beneficiile aferente. Serviciile de suport psihosocial sunt parțial acoperite din bugetul de stat. Articolele despre HIV și despre persoanele care trăiesc cu HIV, în care tu ca și jurnalistă investești atât de mult suflet, sunt citite cu interes inclusiv de către persoane din afara sferei noastre de activitate. Situația nu s-a schimbat așa cum ne-am fi dorit și aceasta este, bineînțeles, o provocare pentru noi. Chiar tu însăți faci parte din această echipă în care toți se străduiesc din răsputeri să facă tot posibilul pentru a obține un rezultat. Situația creată mă determină să mențin permanent echilibrul, fiindcă dacă voi forța tot mai mult oamenii, atunci mâine vom cădea cu toții storși. Cel mai trist este că și în acest caz situația nu se va schimba imediat. Pentru a schimba această stare de lucru, trebuie să continui să acționezi mâine, poimâine și apoi încă puțin, însă dacă ne lăsăm consumați de sindromul arderii, poimâine nu vom mai fi în stare să facem nimic. Spre regret, oamenii obișnuiți nu fac față ritmului muncii noastre. Aceasta este o situație critică, fiindcă, pe de o parte, eu înțeleg că uneori trebuie să forțez anumite evenimente. Însă când ne așezăm cu echipa și încercăm să mai excludem, să mai lăsăm unele lucruri, ne dăm seama că nu putem exclude nimic. Nu o dată am încercat să facem acest lucru… Tempoul și volumul de lucru rămân aceleași.
În opinia mea, se creează impresia că „Inițiativa Pozitivă” este astăzi un monopolist printre toate ONG-urile din sfera HIV/SIDA. Ești de acord?
M-ai lăsat fără replică (râdem ambii). Afirmația ta ar putea fi o opinie subiectivă. Noi facem ceea ce facem. Noi știm care este prețul succesului nostru și prețuim rezultatele pe care le obținem. Există organizații care tind spre un alt fel de rezultate, considerând, concomitent, că acestea sunt o contribuție la cauza comună. Ei, la rândul lor, lucrează cum pot. Trebuie să depășești și să te vindeți de tendința de a te compara cu alții. Eu am suferit în acest sens și știu că acesta este un proces inutil care te stoarce de putere, de timp și de alte lucruri. Este foarte posibil ca lucrurile să ia o altă întorsătură și acel care, în opinia noastră, nu era chiar atât de eficient, spre final își va accelera tempoul și va atinge un alt rezultat.
Concurența nu stimulează în acest sens?
În Moldova nu există concurență, fiindcă țara e mică. Toate organizațiile și-au ocupat nișele. Și chiar dacă ne intersectăm într-un domeniu sau altul, înțelegem perfect cine este lider în domeniul respectiv. Specificul constă în faptul că ne putem zâmbi unul altuia, putem fi parteneri formali sau chiar oficiali, însă aspectul unui parteneriat constructiv deocamdată șchiopătează nu doar în domeniul activității obștești, ci și în afaceri. Peste tot este așa.
Odată ce am deschis subiectul despre parteneriat… Când am organizat maratonul „Împreună pentru viață”, s-a apropiat de mine o cunoștință care m-a întrebat direct: „Ascultă, la voi peste tot sunt afișate denumirile ministerelor: ei vă sponsorizează financiar?” La care i-am răspuns: „Nu, este vorba doar despre o susținere simbolică.” Dar în ce anume constă această susținere din partea lor, nu am știut cum să-i explic, fiindcă eu personal nu am resimțit-o în nici un fel. Care este atunci rostul unui asemenea parteneriat?
Din păcate, situația de la noi nu-ți oferă decât două opțiuni: fie ești un așa-numit Robin Hood singuratic, fie încerci să interacționezi cu sistemul existent. Calea, metoda lui Robin Hood este să frângă întregul sistem, în aspirația de a obține propriul rezultat. Cealaltă cale este ca în pofida existenței și conștientizării anumitor deficiențe ale sistemului, să găsești metode de interacțiune. Eu nu mă apuc să afirm ce este corect și ce nu. În opinia mea, cea de-a doua cale este mai logică, fiindcă noi, ONG-iștii, uneori suntem obsedați doar de propriul domeniu. Ca și cum am trăi după alte legi și într-o altă lume. Dar aceasta nu este adevărat, fiindcă activitatea noastră se supune acelorași legi ale naturii și noi trebuie să luăm în calcul această realitate. Să admitem că sfera ocrotirii sănătății este piață și iată noi dorim să ne vindem produsul pe această piață. Noi venim pe această piață cu o idee genială, dar cu fundul gol. Nimeni nu a auzit de noi. Noi trebuie să construim parteneriate. Aceasta este logic și simplu de înțeles în formatul întemeierii unei afaceri. La fel se întâmplă și în cazul relațiilor noastre cu structurile de stat: noi căutăm parteneriate cu acei care deja au un nume în domeniu. Or, partenerii nu sunt concurenți, ci parteneri care la un moment dat trebuie să vadă un avantaj în parteneriatul cu tine. Dacă ei nu au senzația că au nevoie de tine, atunci nici în afaceri, nici în altă sferă, parteneriate nu se vor construi. Eu realizez că acest proces este problematic în unele situații. Cu toate acestea, nu mă tentează calea lui Robin Hood. În același timp, pentru mine nu este o problemă să le spun partenerilor: ”Nu, aici vom proceda nu așa, ci uite așa”, nu e o problemă să fiu destul de principial fără teama de a rupe, la necesitate, relațiile cu cineva.
Noi am procedat vreodată așa?
Bineînțeles. Noi doar nu am construit parteneriate doar la conferințe, maratoane, mese rotunde și sesiuni foto. Am avut destul de multe momente dureroase, care au fost principiale pentru noi. Dacă am evalua retrospectiv parteneriatul nostru cu ministerele, vom vedea dinamica acestuia. Noi creștem, ne dezvoltăm, începem să ne prețuim mai mult, să conștientizăm posibilitățile noastre. Înainte săltam de bucurie atunci când pe conceptul vreunui eveniment de-al nostru era imprimat și logo-ul vreunui minister. Era suficient pentru noi, pentru ca ulterior, cu acest document să putem deschide anumite uși locale. Acum deja aceasta este prea puțin. Am demonstrat că putem oferi un produs de calitate și ne așteptăm ca acesta să fie apreciat. Astfel, dacă acum parteneriatul se exprimă doar în aplicarea logo-uluii, s-ar putea să punem la îndoială necesitatea unui asemenea parteneriat. După cum ai observat tu însăți, în ultimele campanii pe care le-am organizat, partenerii noștri din diferite ministere s-au implicat semnificativ în procesul de planificare și realizare a anumitor acțiuni.
Când mă uit la tine ca personalitate, dar și în calitate de conducător, se creează impresia că vrei să fii întotdeauna în relații bune cu toți.
Aș vrea eu!
Dar așa ceva e imposibil, nu-i așa?
Abordarea mea este simplă – construiește un parteneriat maximal. Dacă parteneriatul nu-ți reușește, atunci transformă omul/structura într-un observator. Dacă nici aceasta nu-ți iese, las-o baltă. Și viceversa, dacă ai un dușman, fă din el cel puțin un observator. Dacă ai un observator, încearcă să-l transferi în zona parteneriatului. Nu poți lupta cu toți, fiindcă este imposibil să te aperi din toate părțile – este lipsit de sens și periculos. Anumite aspecte s-ar putea să rămână în această luptă neacoperite și deci vulnerabile.
Ca întotdeauna, ești diplomat. Chiar și în cadrul întâlnirilor cu oamenii care nu-ți sunt chiar atât de plăcuți, te străduiești din răsputeri să îți ții în frâu emoțiile. Nu obosești de această balansare?
La întrebare răspund cu o altă întrebare: în familia ta cum te comporți?
La fel. Doar că în familie îmi pot redirecționa mânia, spre exemplu, alergând. Tu unde îți descarci tensiunea negativă acumulată?
O fac periodic, practicând sportul. Dar iată pe meșterii care îmi clădeau ieri gardul i-am alungat, fiindcă mi-au căzut sub mână în momentul nepotrivit. Acum, deja a cincea săptămână, cineva îmi vopsește mașina. Ajunsesem la limită și eram cât pe ce să iau o bâtă și să rezolv problema. Nu are sens să-ți reverși furia acolo unde trăiești. Astăzi strig la tine, iar mâine va trebui să rezolv împreună cu tine anumite probleme. Este mult mai simplu să te reții, să te înfrânezi, decât ”să strângi” mai târziu după tine.
Să vorbim despre hepatita ta. Noi toți ne zbatem pentru accesibilitatea tratamentului, anul trecut am organizat chiar o acțiune funerară, scriem scrisori. Iar tu anul acesta ai plecat peste hotare și te-ai tratat din cont propriu. De ce nu ai profitat de poziția funcției tale, nu ai mers la minister și nu ți-ai cerut drepturile?
Eu doar nu sunt o excepție!
Tu doar îți dai foarte bine seama că ești un model pentru oameni?
Nu cred că sunt chiar atât de deosebit și nici nu încerc să profit de poziția sau relațiile mele. Cauza principală care m-a determinat să mă tratez peste hotare este conștientizarea faptului că mă apropii de punctul critic: către acel moment deja fusesem spitalizat de câtva ori în stare critică, în fiecare zi, spre amiază, deja nu mai eram în stare de nimic, iar acesta este primul indiciu că ficatul pur și simplu strigă și cere ajutor. De aceea am decis să rezolv situația cât mai repede.
Adică ai plecat peste hotare, ai procurat medicamentele și ai inițiat tratamentul.
Da, am soluționat de sine stătător această întrebare. Mai mult decât atât, recent am ajutat o rudă de-a mea să înceapă tratamentul, la fel, din cont propriu. Îmi doresc ca și soția mea să facă acest tratament în felul acesta Aceasta nu înseamnă că subiectul accesului la tratamentul hepatitei C în Republica Moldova nu este important pentru mine. Va veni timpul și ne vom ocupa mai intens de acest subiect.
Înainte de a iniția tratamentul, ne-ai avertizat cu privire la efectele adverse. De aceea, atunci când ai devenit brusc nervos, irascibil și ai început să-ți ieși din fire la orice fleac, ba chiar să confunzi prenumele noastre (aceasta a fost cel mai nostim!), noi, ca și echipă, am reacționat calm. Totuși care a fost cel mai complicat lucru pe parcursul acestor trei luni?
Cel mai groaznic a fost că în situațiile cotidiene de familie (la serviciu mă străduiam din răsputeri să mă controlez) – începi să faci probleme pe loc drept și să te agăți de fleacuri. Adică simți o presiune puternică asupra ta și începi să faci din țânțar armăsar, timp de douăzeci de minute cerți pe cineva dezmembrând ”armăsarul”, iar în minutul douăzeci îți dai seama că nu ai dreptate, dar nu te mai poți opri. Mezina mea, Iana, avea o explicație simplă pentru starea mea: ”Tata se tratează, de aceea trebuie să-l răbdăm”. Mai mult, Iana se interesa sincer cât mai cât mai durează tratamentul, adică, cât mai trebuie să-l suporte pe tata. Cel mai greu i-a fost soției mele Irina: am avut câteva conflicte banale când pur și simplu mă așezam și-i spuneam: „Ei bine, dacă totul este atât de rău, poimâine divorțăm. Eu sunt așa cum sunt, totul este foarte rău, pe scurt – gata, lăsați-mă în pace”. Da am depășit împreună această perioadă.
Ai resimțit a anumită vulnerabilitate în tine în timpul tratamentului?
Știi, spre surprinderea mea, chiar și atunci când realizam că o iau razna și fac ce nu trebuie, eu oricum consideram că am dreptate. În același timp, eu îi avertizasem în prealabil pe toți și mă așteptam că ei ar trebui să mă suporte (râde). Foarte dificile erau perioadele când trăiam o stare identică cu sindromul sevrajului. A fost groaznic și un pic înfricoșător. Dar, din fericire, cei care se vor trata în viitor, o vor face cu medicamente mai noi, care nu vor avea efectele adverse pe care le-am suportat eu. Ar mai fi un lucru de menționat: înainte de inițierea tratamentului am fost prevenit că la finisarea tratamentului voi începe să mă apreciez pe mine însumi, timpul meu și emoțiile într-un mod diferit. Că tot ce este de prisos se va evapora, vor rămâne doar lucrurile constructive, adică o optimizare intensă. Anume așa s-a și întâmplat.
Așa a rămas până în prezent?
M-am convins o dată în plus că uneori noi întrecem măsura cu anumite procese. De fapt, totul poate fi soluționat mult mai ușor, mai rapid și mai constructiv. Mai mult decât atât, acum, când mă pomenesc la anumite întâlniri, mă enervează discuțiile lipsite de sens, flecăreala adică.
Să trecem la subiectul „Devianței pozitive”. Am scris nu o singură dată despre scopurile acestui proiect: reducerea stigmei și discriminării prin creșterea numărului de persoane care trăiesc deschis cu HIV. Spune-mi iată ce: să admitem că vom majora numărul ”fețelor deschise”, dar cum să-i facem oameni de succes dacă ei nu sunt astfel de oameni? Și ce este succesul pentru tine?
Succesul este un concept destul de relativ. Pentru mine succesul este, în primul rând, când în viața personală totul este cât se poate de bine și echilibrat. În al doilea rând, când omul care se află într-un anumit grup social, este perceput drept persoană de succes anume în cadrul acestui grup. Și în al treilea rând, când omul are scopuri și le atinge, astfel încât, analizând anul care s-a scurs, să vadă anumite schimbări sesizabile. În ceea ce privește proiectul „Devianța Pozitivă” – noi investim în oameni, astfel încât aceștia să devină de succes și să se simtă ca atare. Cel mai complicat în toate acestea este să nu exagerezi, fiindcă pentru mine succesul semnifică una, iar pentru altcineva – cu totul altceva. În același timp, noi facem tot posibilul, ca acești oameni nu doar să se dezvolte ei înșiși, ci și să transmită altora încărcătura motivațională, bagajul de cunoștințe și aspirația spre succes.
Să admitem că vom atinge acest obiectiv. Ce vom avea de la aceasta? Ne va apropia de obiectivele mileniului?
Aceasta va fi mica noastră contribuție pentru atingerea acestor obiective. Mai mult decât atât, vom contribui la faptul ca oamenii de rând să nu-i mai privească cu ostilitate pe cei care trăiesc cu HIV. Revenind la cele trei milioane – avem propriile noastre dificultăți în acest proiect, nu sunt de aceeași amploare, cum ar fi, de exemplu, în Rusia sau Ucraina. Dar pentru noi este important ca în tot ceea ce facem să existe un progres și acesta se vede.
Nu mă pot abține de la o întrebare personală. Acum un an ai devenit bunic, pozele tale cu Ian acumulează sute de like-uri. Mi se pare că este o nouă etapă a vieții tale: cum te simți în ea?
Să fiu sincer, trebuie să recunosc că, de fapt, nu sunt cel mai bun bunel. Uneori nu-mi văd nepotul două luni la rând, deși trăim în același oraș. Știu că aceasta îi produce durere fiicei mele, mi-e rușine și trebuie să fac ceva în acest sens. Există un detaliu de menționat în acest context: îmi place să stau cu cei mici cel mult 1,5 minute, poate maxim cinci. Mă consolez de fiecare dată cu faptul că, uite, va mai crește puțin și atunci îl voi putea lua cu mine la pescuit, voi putea discuta cu el și atunci voi recupera timpul pierdut. Sper să nu mă înșel pe mine însumi. Problema este că și pentru mezina noastră, care a împlinit 12 ani, nu prea am suficient timp pe care să-l petrecem împreună. Această stare de lucruri mă încordează, mă alarmează și mă provoacă.
Nu vrei să compensezi cumva aceasta în relația cu Ian?
Sunt categoric împotrivă. Compensările de felul acesta devin, de regulă, excese. Sarcina mea prioritară la ziua de astăzi este să fiu mai aproape de familie, de copil, de nepot. Nu va fi ușor să mă reprogramez, dar cred că voi reuși. De aceea recunosc că ceea ce văd oamenii pe pagina de Facebook sunt doar niște fragmente episodice. Acum sunt ferm convins că la un moment dat toate sferele în care ai investit devin în timp prea îndepărtate. Toate sferele cu excepția familiei. În cel mai bun caz, vei urmări dintr-o parte această navă în derivă în care ai investit, stând în barca ta, numită familia. Îmi fac griji să nu mă pomenesc cumva într-o barcă găurită în vreun stufăriș. Dar mă ajută în acest sens soția mea, care este super-tare în această chestiune.
Pentru mulți oameni este o enigmă cum de ați reușit, după 18 ani de căsnicie și după toate prin care ați trecut, să rămâneți împreună. În ce constă secretul?
Valoarea fundamentală în familia noastră este respectul. Se poate întâmpla orice, însă dacă nu s-a pierdut respectul, totul poate fi recuperat. Probleme avem și noi suficiente, chiar și aceeași aniversare de 40 ani pe care i-am împlinit recent. Sunt în perioada când îmi reevaluez valorile și aceasta se răsfrânge asupra familiei și asupra relațiilor noastre.
Peste doi ani îți vei încheia primul tău maraton al vieții – 42 de ani! (După cum știi, maratonul este o cursă de 42 kilometri!). Crezi că îl vei parcurge ca un câștigător?
Ceea ce mă străduiesc să fac astăzi, este să nu fac ceva ce aș putea regreta ulterior. Deși uneori aș face-o cu mare plăcere. Sper că norocul nu-mi va întoarce spatele, fiindcă până acum m-a scos din încurcătură nu o singură dată.