Sașa Erhan este proaspătul absolvent al Comunității Terapeutice ”Viața Nouă”, voluntar în cadrul organizației cu același nume. Zece ani din viața lui Sașa au fost furați de boala numită dependență. Astăzi eroul nostru este fericit, pentru că este liber. Cum a reușit să depășească această situație ne-a povestit în istoria sa de viață.
Sunt în trezie de 7 luni, cumulativ cu perioada pe care am petrecut-o la reabilitare. Înțeleg că aceasta sună cam ciudat, însă mă simt ca și cum m-aș fi născut din nou. Înainte de aceasta am fost timp de zece ani într-o dependență dură, neîntreruptă. De aceea toate aceste senzații noi sunt pentru mine acum ca o gură de aer proaspăt – nicidecum nu mă pot sătura de el!
Drogurile au pătruns în viața mea la 15 ani, pe când învățam la școală. Fratele meu mai mare către acel moment era un narcoman cu experiență, aproape în fiecare zi aducea acasă prieteni care fumau ”iarbă”, fierbeau mac, utilizau heroină. Eu vedeam toate acestea zi de zi. La un moment dat devenisem extrem de curios să aflu de ce se simt toți atât de bine după aceasta? Și atunci am încercat să fumez. Nu mi-a plăcut. Peste un timp oarecare am decis să mai încerc o dată și mi-am chemat și prietenii. În trei ne-a fost mai vesel, ne-a plăcut tuturor și de atunci de adunat regulat pentru a trăi senzațiile pe care nu le cunoscusem înainte de droguri.
”Totul e normal, hai să continuăm”
Mi se întâmplau supradozări, însă chiar și după câteva ore de inconștiență, mă ridicam liniștit, mă scuturam și spuneam: ”Totul e normal, hai să continuăm”.
Mama noastră știa ce se întâmplă cu noi. Ea a încercat să ne ”codeze”, ne purta pe la sanatorii, ne trimitea pe la diferite babe, dar fără rezultat. Cel mai mare coșmar a început când ea plecase peste hotare pentru câștig. Și acum este acolo. Ea a lăsat totul de dragul nostru. Noi cu fratele permanent ne plângeam că aici este imposibil de trăit, că vrem să învățăm la universitate. Și mama a plecat. Atunci, acum opt ani, tuturor ni se părea că peste hotare banii cresc pe copaci, trebuie doar să-i culegi. Dar s-a dovedit că nu este tocmai așa.
Pentru a mă distrage cumva de la droguri, mama m-a luat cu ea. M-am angajat la lucru, am învățat limba, trăiam destul de bine. Însă drogurile m-au găsit și într-o țară străină. În orice parc sau bar aș fi intrat, imediat se apropiau comercianți de droguri și se întreceau la a-mi propune marfă. Și eu m-am împotmolit din nou în droguri.
Nu am reușit să lucrez și să utilizez droguri în același timp. Am rezistat trei ani, după care am revenit acasă. În Chișinău m-am angajat într-o firmă serioasă. La un moment dat m-am prins la gândul că singurul lucru la care mă gândesc este de unde să fac rost de o nouă doză.
Am intrat în niște datorii colosale. În oraș nu rămăsese nici o rudă, nici o cunoștință, nici un prieten căruia nu i-aș fi datorat bani. Deoarece doza de droguri creștea, eram nevoit permanent să iau credite. Zilnic mă telefona cineva căruia îi eram dator și atunci am înțeles că dacă voi continua în felul acesta, fie voi ajunge la închisoare, fie îmi voi ieși din minți.
Drogurile îmi dăruiam doar câteva minute de euforie, după care venea un gol ca și cum îmi lipsea ceva. Apoi începea sevrajul: mă trezeam de câteva ori pe zi într-o transpirație rece, mă dureau picioarele, aveam frisoane, fiecare mușchi mi se frângea de durere. Pentru mine această stare era prea greu de suportat, de aceea eu nu mai așteptam sevrajul, ci pur și simplu mă drogam de 5-6 ori pe zi pentru a nu simți nimic.
La un moment dat fratele meu a aflat că și eu sunt narcoman și mi-a propus să ne drogăm împreună. Pe de o parte această propunere m-a șocat. Cum adică? El doar este fratele meu mai mare care dintotdeauna m-a îngrădit de toate acestea? Dar pe de altă parte mi se făcuse mai ușor, fiindcă nu mai eram nevoit să mă ascund, să mint, să mă justific.
Când nu am mai putut rezista, am telefonat-o din nou pe mama și am rugat-o să mă ajute cu spitalizarea. Mi se părea că dacă mai fac o dată perfuzii, va trece totul. Pentru prima oară în toți acești ani mama mi-a pus un ultimatum: sau aceasta va fi într-adevăr pentru ultima oară, sau pot să îi uit pentru totdeauna numărul de telefon.
Prima luna de reabilitare a fost cea mai grea
În narcologie la mine a venit Dumitru Paniș, era una dintre vizitele lui obișnuite. Dar de data aceasta mi-a povestit ceva despre reabilitare astfel, încât eu mi-am dorit foarte mult să ajung acolo. Am început să frecventez grupurile de suport, comunicam cu psihologul și toate acestea m-a captat.
În ziua când trebuia să plec la reabilitare, am întârziat, de aceea am decis să mă mai droghez încă o ultimă oară. Bineînțeles, nu m-au luat. Însă mi-au oferit o a doua șansă, chiar în preajma Revelionului, pe 29 decembrie am plecat.
Prima lună de reabilitare a fost cea mai grea. Practic în fiecare zi mă rupeam să plec acasă. Mă încordau regulile, orarul scris pe ore, nu înțelegeam ce fac eu în acel loc. În momentele când mi-era deosebit de greu, mă salva comunicarea cu cel care mă cura și agenda sincerității pe care o completam în fiecare zi. Păstrez și astăzi această agendă, ca pe o relicvă. Când mi-e greu, recitesc agenda și îmi vin în fire.
Adevărata ușurare a venit spre sfârșitul cursului de reabilitare, când am început să dorm, să mănânc normal, când am început să râd din toată inima, când am învățat să-mi exprim emoțiile, să trăiesc în armonie cu mine însumi și să mă accept așa cum sunt. Apropo, reabilitarea m-a ajutat să respect și să apreciez munca altor oameni, această calitate îmi lipsea foarte mult înainte.
Acum și fratele meu se pregătește pentru reabilitare. Nu vreau nimic să prognozez, dar sper că îi va reuși. Cel puțin, eu voi face tot posibilul ca el să reușească.
Sunt atât de fericit…
Mă bucur atât de mult că relațiile mele cu mama în sfârșit s-au restabilit. Ea nu mai tresare de frică ori de câte orio telefonez, acum aud tot mai des cum râde când discutăm la telefon. Curând vine acasă și o aștept cu nerăbdare. Trebuie multe să îi povestesc, să îi cer iertare pentru multe lucruri. În general, unor mame ca ale noastre trebuie să li se ridice monumente pentru acea durere și răbdare prin care au trecut.
Băieților care se află acum în situația în care am fost și eu cândva, le-aș spune următoarele: cel mai important este să te străduiești să te smulgi din mocirla drogurilor. Da, nu le reușește tuturor din prima încercare, însă a douăzecea oară neapărat vei reuși și vei extrage tichetul norocos. Există o altă viață, nouă, foarte atrăgătoare, o viață obișnuită, fericită, o viață de om.
În aparență, în viața mea acum nu se întâmplă nimic deosebit, însă eu sunt atât de fericit… Fiindcă sunt liber, fiindcă sunt calm, eu am scopuri, vise și posibilitatea de a le realiza. Mai mult decât atât, am început să simt plăcere de la lucruri mărunte ș banale, precum ar fi plimbările în parc sau o înghețată gustoasă. Și acestea sunt, evident, niște senzații irepetabile, care nu se compară cu nimic.