Sergiu Malîhin este cel mai pozitiv colaborator al asociației ”Viața Nouă”. După ce discuți cinci minute cu el, devii foarte bine dispus, te dor obrajii de atâta râs și ți se creează impresia că acest om toată viața a fost anume așa: un băiat jovial căruia întotdeauna toate îi merg bine. Însă doar opt ani în urmă Sergiu era un utilizator de droguri injectabile, fără viitor și prezent. De câteva ori firul vieții lui era pe cale să se rupă din cauza supradozajului. În interviul de astăzi, Sergiu ne-a povestit cum a reușit să se vindece de boala numită dependență și de ce nu îi este rușine de trecutul său.

 

Sergiu, în timp ce mă pregăteam de interviul cu tine, mi-am amintit de discuția noastră de acum un an, când la întrebarea mea ”Ce faci când simți că ești pe cale să recazi?”, tu ai răspuns ”Mă rog”. Procedezi și astăzi la fel când vin astfel de momente?

Acum astfel de momente apar tot mai rar. Ultima oară acestea s-au produs acum vreo 3-4 ani. Astăzi noi discutăm nu despre simpla dorință de a te îmbăta și a-ți ameți creierul până la nesimțire, ci despre starea când urmărești publicitatea unei sticle aburite și vrei pur și simplu să bei 50 grame de votcă. Acum un an am trecut printr-un asemenea moment dificil, când am încercat programul experimental de tratament al hepatitei. Am administrat timp de o săptămână tratamentul, pe fundalul căruia a apărut o stare depresivă. Anume atunci mi-am dat seama de incapacitatea mea de a mă controla pe mine însumi, de a-mi ține în frâu emoțiile.

Nu ți-a fost frică?

Mi-a fost. Într-o seară, după o zi destul de nervoasă, m-am întors acasă. Pe atunci la mine lucra ca și șef de șantier o cunoștință de-a mea, care în acea perioadă avea probleme cu drogurile. În timp ce eu recepționam lucrările efectuate, el a ieșit undeva, apoi a reveni și, după ochii lui, am înțeles că se drogase. Cel mai interesant este că în acel moment nu mi-am dorit să mă droghez și eu, nu. Îmi doream doar această stare, când ai privirea fixă, când ești foarte bine și într-o stare de relaxare absolută.

Te-ai sforțat să nu cedezi?

Eu nu trebuie să mă sforțez. In asemenea momente eu invoc forța supremă – Dumnezeu – și încep să mă rog. În plus, tocmai intrase și soția mea, Iulia, care era însărcinată. Eu am văzut-o și imediat în fața ochilor s-a conturat întreaga responsabilitate care în acel moment era asupra mea: băieții cu care lucrez și pentru care eu sunt model de urmat, părinții mei, serviciul meu datorită căruia mi-am păstrat starea de trezie toți acești ani. Toate acestea au fost pentru mine un argument forte de a nu mă lăsa condus de dorința mea.

Nu ți-e greu să fii în stare de autocontrol permanent?

Eu nu îmi controlez utilizarea sau neutilizarea de droguri. Da, periodic îmi apare dorința de a mă droga, însă o înving foarte repede. Acest fapt confirmă o dată în plus arhicunoscuta axiomă care afirmă că dependența este o boală și este pentru toata viața. Eu văd această confirmare în propria mea viață. Serios, într-adevăr este așa. Eu nu am nevoie să citesc rapoartele profesorilor sau ale medicilor pentru a realiza că aceasta este o boală care are capacitatea de a aștepta. Ea va aștepta latent pentru a te lovi în cel mai neașteptat moment. Însă eu nu pot să aștept permanent această lovitură, de aceea pur și simplu trăiesc, mă dezvolt, eu sunt util și în viața mea sunt numeroase greutăți care mă solicită, distrăgându-mă de la toate acestea.

De câți ani lucrezi în Comunitatea Terapeutică ”Viața Nouă”?

În anul 2008 am venit acolo la reabilitare și de atunci nu am mai plecat.

Aceasta a fost prima ta reabilitare?

Da, desigur. Prima și singura. Dar nu am devenit deodată colaborator oficial. Am început ca și voluntar, apoi am avut un termen de încercare, după care am fost angajat oficial.

Timp de atâția ani de comunicare și suport oferit celor în curs de recuperare, ai putea răspunde la întrebarea: cum să renunți la droguri?

În primul rând, omul trebuie să vrea să renunțe la droguri. De exemplu, sunt din acei care înțeleg că aceasta este rău și trebuie să lepede drogurile. Dar înăuntrul său, omul încă nu a decis ferm să renunțe definitiv. De aceea, când băieții vin la noi și spun: ”Eu vreau să lepăd”, eu întotdeauna le adresez întrebări provocatoare de genul: ”La ce-ți trebuie? Doar mai ai vene! Mai stai pe droguri vreun an-doi…”. Apoi, în dependență de răspuns, înțelegi dacă persoana respectivă într-adevăr a ajuns până la marginea prăpastiei sau pur și simplu îi este rușine în fața părinților, îi este frică să-și piardă familia etc. Eu am conștientizat că este timpul să pun capăt utilizării de droguri atunci când deja consumam droguri până la nesimțire, când drogurile deja nu îmi mai produceau nici o satisfacție, nici o plăcere. Pur și simplu o făceam din inerție. Și iată, la un moment dat, obosisem în așa măsură, încât am realizat: gata, până aici.

Ce anume te-a motivat?

Vroiam să trăiesc. Am avut în moment când am exagerat cu doza. Venisem atunci la prietena mea și, în timp ce o așteptam, îmi dădeam seama că încă puțin și eu pur și simplu voi muri. Mi se făcuse atât de frică de la conștientizarea faptului că voi muri fiind narcoman. În acel moment mi-am imaginat că acuși voi cădea la pământ, va ieși prietena mea, va chema ambulanța, medicii mă vor diseca și vor spune: ”A murit un narcoman”. Pe atunci aveam 37 de ani și eu am înțeles că toată viața mea de până atunci a fost trăită în zadar.

Ce s-a întâmplat a doua zi?

Mi-am venit în fire și am început treptat să depun eforturi pentru a mă lăsa. Nu le-am lăsat deodată, însă am început să utilizez tot mai rar, nu mai consumam în compania altora. Zilnic îmi făceam în scris o autoanaliză, fără a-mi da seama că ceea ce fac este autoanaliză. Aveam un caiet în care îmi scriam în fiecare seară gândurile mele, iar dimineața tăiam totul și o luam de la capăt. La un moment dat mi-am dat seama că vreau să mă las de droguri, dar nu pot. Atunci am înțeles esența dependenței: este imposibil să te eliberezi de sine stătător, aceasta este ireal.

Ce ai făcut?

Căutam o ieșire. În viața mea pe neașteptate a apărut o persoană care în acel moment tocmai parcursese reabilitarea – Igor Dima. El a venit la mine și a început să povestească cât de minunat este. Apoi l-am întâlnit pe Sașa Crucovschi care mi-a povestit, de asemenea, despre comunitatea terapeutică. Într-una din zile, când deja eram copt complet, Igor mi-a făcut cunoștință cu Ruslan Poverga care mi-a propus să mă spitalizez, însă eu nu aveam bani. Mai târziu însă, l-am telefonat eu însumi și i-am spus: ”Eu nu știu ce să fac. Ajută-mă”.

Eu știu că tu de câteva ori ai fost în detenție. Astăzi vorbești liber despre aceasta?

Desigur. Dacă eu mă voi ține permanent de regrete pentru ceea ce s-a întâmplat în viața mea, nu voi avea timp să fac ceva în viața care mi-a rămas. Da, este experiența mea, nu cea mai bună, bineînțeles, însă nu mi-e rușine de ea și nici nu o ascund.

Acum tu mergi săptămânal pe la penitenciare în interes de serviciu. E un fel de ironie a sorții, nu? Ce le-ai spune acelor care nu au fost niciodată pe acolo?

Că nu au ce căuta acolo. În închisoare sunt diferiți oameni. Unii sunt așa precum am fost și eu cândva, rătăciți; alții sunt incapabili să trăiască de sine stătător, sunt și unii care au un mod infracțional de gândire, aceștia se schimbă deosebit de greu. Sistemul penitenciar este foarte complicat, el distruge psihicul și nu te ajută în nici un fel să te restabilești.

Pe soția ta nu o deranjează actualul tău serviciu?

Ea este, în primul rând, credincioasă. Vreau să subliniez acest lucru, deoarece ea înțelege ce înseamnă să lucrezi pentru a ajuta oamenii. Când abia am început să construim relația noastră, ea, bineînțeles, a era alarmată. Însă doar până la un anumit moment, când ea a văzut că aici, în organizație, lucrează oameni normali.

Cum ai făcut cunoștință cu Iulia?

La universitate. Deja în perioada de trezie m-am hotărât să obțin studii superioare și am ales facultatea de psihopedagogie. Iulia învăța împreună cu mine în același torent. Inițial, nici ea, nici măcar eu nu presupuneam că vom ajunge să construim o relație. Treptat, am început să comunicăm, eu apreciam calitățile ei interioare, felul în care gândește, ce face, la ce visează, cine se vede în perspectivă. Toate acestea le făceam planificat.

Dar ceva romantic a fost?

Păi, am avut plimbări, am fost la cafenea, la patinoar, romantic, nu?

Cui i-ai făcut cererea în căsătorie?

Foarte neașteptat. La un moment dat eu am înțeles că anume cu ea vreau să-mi trăiesc toată viața și i-am propus să se căsătorească cu mine. Ea a rămas uimită. Dar în cele din urmă a acceptat. I-a fost foarte greu să ia o decizie în privința mea, fiindcă la începutul relației noastre eu îi povestisem totul așa cum este despre mine, pur și simplu i-am spus totul. Deja ulterior, când ne aminteam împreună de acest moment, ea a recunoscut: ”Când îmi povesteai despre toate acestea eu nu înțelegeam pentru ce o faci. Iar apoi, când analizam situația, mă gândeam: La ce-mi trebuie mie aceasta?” (râde).

În cele din urmă v-ați căsătorit și un an în urmă vi s-a născut o fetiță.

Da, pe 26 iulie. Diferența dintre ziua ei și a soției este de o zi.

Acum, educându-ți propria fiică, tu repeți aceeași schemă de educație pe care au aplicat-o părinții tăi cu tine?

Eu nu-mi amintesc de educația părinților. Aceasta, bineînțeles, a fost, dar una așa, de tip sovietic; nu am avut tată, mama a trăit cu tatăl vitreg și nu am avut parte de relații normale. Da, ei mă hrăneau, mă întrețineau, mama se străduia să facă tot ce putea, însă ea lucra foarte mult și era copleșită de grijile și nevoile primare. Până la șapte ani de educația mea s-a ocupat bunica, care mi-a oferit liberate deplină, iar apoi m-a educat strada. De aceea eu nu am avut un model de educație, însă înțeleg cum ar trebui să fie aceasta. Eu, spre exemplu, îmi doresc foarte mult ca Nastea să crească liber, dezvoltând-și talentele, astfel încât să nu îi fie frică să le exprime.

Adică tu nu o cerți atunci când desenează pe pereți?

Deocamdată ea desenează pe podea și atunci când începe să o facă, eu pur și simplu îi spun calm: ”Așa nu se poate. Dacă vrei să desenezi, iată, ține un carnet”. Și să știi că acum câteva zile ea a găsit creioanele și nu a început să scrie pe podea, ci s-a apropiat de mine și a cerut o foaie. Uneori mă uimesc cât de clar înțelege ea totul.

Ea te învață ceva?

Eu mă schimb, aceasta este ceva firesc. Eu doar nu am mai fost niciodată tată și pentru mine acest proces este foarte interesant. Adesea eu îmi analizez comportamentul, dacă am procedat corect sau nu, certând-o, poate nu ar fi trebuit să fiu atât de sever cu ea, etc. Deocamdată eu mă antrenez, dar, în principiu, îmi place. Cel mai mult îmi fac griji atunci când o cert. Însă copiii nu sunt la adulții: copiii oricum vin, te împaci cu ei și totul e în regulă.

Cu ei este mai simplu decât cu adulții?

Din copii este mai simplu să modelezi ceva. Oamenii maturi sunt deja personalități formate, pe care este foarte complicat să îi schimbi, uneori trebuie să tai în carne vie. Copiii sunt în curs de formare, de aceea cu ei este pe alocuri mai ușor. Dar și cu unii, și cu ceilalți este interesant, deoarece și într-un caz, și în altul, mă refer la munca mea în comunitatea terapeutică, tu ești cel care formezi personalitatea.

Tu ai anumite principii generale de formare a personalității de care te conduci, indiferent de faptul dacă în fața ta este un copil sau un adult?

Bineînțeles, este vorba despre sistemul de încurajare și pedeapsă. Există o asemenea afirmație: copilul trebuie pedepsit în copilărie, de aceea să nu vă fie frică să luați vergeaua și să-i dați la fund, fiindcă dacă nu o faceți, copilul va crește într-o atmosferă de îngăduință inacceptabilă. Trebuie să existe un sistem de legătură cauză-efect. De exemplu, eu îi spun: ”Nu pune mâna! Te poți frige sau înțepa”. Când văd că nu ea nu mă ascultă și oricum se bagă acolo, ca și tată eu aș vrea să o trag înapoi, ferind-o de pericol, însă de cele mai multe ori o avertizez: ”Draga mea, te va durea” și apoi, scrâșnind din dinți, o privesc cum plânge, pentru că într-adevăr o doare.

Sergiu, câți ani ai acum?

În ianuarie voi împlini 45.

De obicei, bărbații la această vârstă trec printr-o criză. Tu ai resimțit-o asupra ta?

Nu știu. În general la mine în fiecare an are loc o reevaluare a propriului sistem de valori.

De ziua ta?

Aproximativ în această perioadă. Nu știu dacă este vorba despre criza de vârstă, însă eu pur și simplu îmi adresez întrebări mie însumi: Ce fac eu aici? Ce perspective am? Ce mă așteaptă? De obicei, am nevoie de 2-3 zile pentru a fi pur și simplu în singurătate și a-mi răspunde la aceste întrebări. De regulă, eu o fac în formă scrisă. Această perioadă eu o numesc post.

Păstrezi aceste notițe?

Bineînțeles. Apoi le recitesc, îmi fac anumite concluzii, îmi dau seama unde trebuia să atrag atenția, asupra căror lucruri să pun accentul.

Tu deja ești al optulea an în trezie. În acest răstimp, ai obținut studii superioare, ai un copil de un an, casă proprie, mașină, serviciu. Mai ai anumite scopuri pe care încă nu le-ai atins, dar planifici să le realizezi?

Am acasă agenda mea din 2005, adică din perioada când mai eram narcoman. Acesta a fost un an critic pentru mine: eu plecasem la Moscova pentru a-mi reveni, am lucrat pe șantier, încercam să-mi încep viață de la capăt. Și iată atunci eu am notat 11 puncte pe care planificam să le realizez. Acestea erau dorințele inimii mele. Acum aproape toate aceste puncte am reușit să le realizez.

Aproape?

Mi-a mai rămas salariul. Eu îmi stabilisem un anumit nivel pentru acel moment și iată acesta rămâne neatins deocamdată.

Să admitem că îl vei atinge în timpul apropiat. Îți vei propune scopuri noi?

Mai departe voi dezvolta acele scopuri pe care deja le-am atins. De exemplu, familia. Da, eu mi-am întemeiat o familie, însă acum eu trebuie să lucrez asupra relațiilor, să-mi educ fiica, să dezvolt relația cu soția… Acest proces nu va înceta niciodată.

Tu ești fericit astăzi?

La această etapă, da. De curând ne-am mutat în casă proprie, apropo, acesta unul dintre acele 11 puncte pe care am reușit să le realizez. Păi iată, într-o zi despicam lemne în curte și m-am prins la gândul că sunt satisfăcut, că mă simt minunat. Chiar atunci am intrat în odaie unde se afla soția mea și i-am spus: ”Eu sunt mulțumit!”.

Și ce a răspuns soția?

A zâmbit…

Text: Elena Derjanschi