Stanislav Tiurev, voluntar al organizației ”Viața Nouă” și unul dintre participanții proiectului ”Sufletul în vizor”. Acum ceva timp, Stas a fost eliberat după cel de-al treilea termen de detenție și acum vrea să-și înceapă viața de la capăt. Nu vreau să îi doresc răbdare și noroc, deoarece are suficient și una, și alta. Eu vreau să îi spun mulțumesc pentru dorința lui de a împărtăși cu noi experiența sa și pentru faptul că a reușit să păstreze propria identitate.
Sunt la libertate ceva mai puțin de o lună. Cum mă simt? Normal. Eu în general foarte repede mă adaptez la noile condiții: la 16 ani am plecat din Moldova în Ural, în orașul Celeabinsk. Peste jumătate de an într-o țară străină mă simțeam ca acasă.
În Ural am trăit 20 de ani – instalam o nouă linie telefonică, lucram la construcție, câștigam bine. Apoi am ispășit un termen în închisoare, primul termen din cele trei. Odată am văzut la un băiat cunoscut un tatuaj și mi-a plăcut atât de mult, încât am decis să învăț să fac și eu la fel. De aici a început totul. Acum eu uneori aud de la băieți că ei nu au văzut niciodată o asemenea calitate a lucrului. Eu mă străduiesc.
Desenam pe orice: pe mașini, pe frigidere, sticle de șampanie, sticuri, telefoane. Dar cel mai mult îmi place să desenez pe corp, deoarece o faci doar o singură dată și pentru toată viața.
Care sunt desenele preferate în închisoare? Diferite. Unora le plac fetele, altora natura, celor de-al treilea altceva. De cele mai multe ori mă roagă să desenez ceva în stil ”fantasy”. Cred că am făcut vreo 500 din acestea, dacă nu mai mult.
Pentru mine toate tatuajele sunt la fel, pentru că atitudinea mea este aceeași. Se întâmplă să vină cineva și să zică: ”Tu fă, dar să fie făcut normal”. Eu niciodată nu fac de mântuială, fie că este vorba doar de o cruciuliță, fie de un desen pe tot spatele, eu întotdeauna fac calitativ, ”normal”.
Cel mai mult îmi place să desenez imagini cu subiect, asupra cărora ai mult de lucrat. Cel mai puțin îmi place să desenez natura, deoarece este dificil să o repeți și cum este ea de fapt, nimeni nu știe.
Cea mai îndelungată comandă de tablou a durat o săptămână. De tatuaj – două nopți. Pe atunci deja ședeam în închisoare. În prima noapte am început, iar în ziua următoare băiatul respectiv urma să fie transferat în altă colonie și eu eram sigur că eu niciodată nu îl voi mai întâlni, de aceea trebuia urgent să finisez lucrarea. În consecință, el a plecat cu febră aproape de 40 de grade și cu spatele roșu din cauza inflamației. Cel mai interesant este că peste câțiva ani totuși ne-am reîntâlnit.
Pentru mine este importantă siguranța în lucrul meu, de aceea eu niciodată nu sterilizez instrumentele, pentru mine e mai simplu că procur instrumente noi. Doar așa am o certitudine de sută la sută că nu vor fi nici un fel de riscuri.
Tatuajele sunt întotdeauna dureroase, mai ales când începu, dar cale întoarsă deja nu există. Eu nu știu de ce oamenii își fac tatuaje. Le place și atât tot.
Per total, am stat în închisoare 15 ani. Am fost de trei ori judecat și condamnat la 3, 5 și 7 ani.
În diferite închisori atmosfera este diferită, oamenii sunt diferiți, atitudinea este diferită. Dar în toate te simți la fel – om. Depinde însă dacă tu însuți te percepi ca om, dar aceasta este deja o altă întrebare.
În închisoare este imposibil să îți faci prieteni. Acolo sunt cunoștințe, tovarăși, dar prieteni – nu. Prietenul este ca și soția: dacă o alegi, ea trebuie să fie doar una și până la sfârșitul vieții. Eu am doar doi prieteni de felul acesta, unul este deja pe lumea cealaltă, iar al doilea este în viață. Prietenul este acel în care poți avea încredere absolută, iar dacă nimerești într-un necaz, el se va rupe în patru, dar te va ajuta. Acum însă după ce cineva te numește ”Prietene!”, urmează cuvântul ”Dă!”.
Eu niciodată nu am numărat cât mi-a rămas până la eliberare, deoarece când începi să le nimeri, zilele devin fooooaaarte lungi.
Când m-am eliberat pentru prima oară, ca și cum m-aș fi născut din noi, ieșisem din închisoare sălbatic. A doua oară a fost mai calm, a treia oară în general totul a fost ca uns, dar oricum, de fiecare dată avem bucurie în suflet.
”Din acest moment, sunteți oficial liber”, așa sună eliberarea. Apoi ieși și te duci acasă, la mama. Mama a fost în toți acești ani singura persoană apropiată pentru mine.
Bineînțeles, aș vrea să schimb sistemul, dar trebuie să ai o frunte foarte tare ca să îl poți zdrobi. Cel mai bine este să nu nimerești niciodată în acest sistem. Dar dacă ai nimerit, respectă legile acestui sistem, în caz contrar fii gata să suporți consecințele.
Fiul meu are acum 17 ani. L-am văzut acum ceva timp în urmă, își făcea un tatuaj. El lucrează, studiile, ce-i drept, le-a abandonat din cauza drogurilor. Nu ne-am văzut și nu am comunicat de atâta timp, încât eu nici nu mai știu ce înseamnă el acum pentru mine. Pur și simplu sunt o astfel de persoană specifică: fie totul, fie nimic. Noi mai discutăm uneori la telefon, dar eu nu sunt chiar atât de sentimental. M-am obișnuit să nu mă obișnuiesc cu oamenii.
Drogurile au apărut în viața mea pe când aveam 16 ani. La început a fost iarbă, apoi a apărut efedrina, iar mai târziu – macul. Drogurile îmi ofereau senzația că totul este minunat și viața mea este aranjată. De multe ori am încercat să mă lepăd, de multe ori am recidivat, apoi din nou îmi veneam în fire și mă lăsam de ele. Așa am continuat până când nu am intrat în programul de substituție cu metadonă. Acum aceasta îmi oferă luciditate: ai băut și gata – te trezești și ești om normal.
Eu întotdeauna le spuneam băieților dependenți în închisoare: ”Dacă vreți să vă distrugeți viața definitiv, pur și simplu ridicați mâinile și capitulați. Atunci drogurile își vor finisa treaba. Dacă însă aveți în viu măcar un strop de speranță, luptați pentru viața voastră, în pofida eșecurilor din trecut”.
Recent, la grupul de suport reciproc, psihologul a întrebat dacă aș vrea să îmi schimb trecutul. Da, unele zile luate aparte aș fi vrut să le schimb, dar totuși nu tot trecutul. Chiar și închisoarea a fost benefică pentru mine, fiindcă mi-a oferit posibilitate de a mă autorealiza. În fiecare situație există aspecte pozitive, chiar ajungând în închisoare poți învăța ceva.
Relațiile cu mama sunt foarte bune acum, chiar mai bune decât atunci când m-am născut.
Mie însumi la 16 ani mi-aș fi spus următoarele: ”Nu crede tot ce ți se spune. Verifică de câteva ori ceea ce auzi, deoarece, de regulă, te ”arzi” din cauza încrederii. Încă un lucru: fă ceea ce crezi de cuviință, ascultă-ți inima și nu neglija sfaturile pe care ți le dă creierul”.
Fericirea pentru mine este să ieși în fiecare zi afară, unde e cald, aer proaspăt, poți să faci o plimbare, oamenii îți zâmbesc, pentru mine aceasta este fericire. Dacă pe lângă aceasta voi mai avea pe cineva alături, voi fi și mai fericit.