Proiectul ”Devianța Pozitivă” s-a încheiat deja, însă oameni dispuși să vorbească deschis despre statutul lor HIV au rămas. Astăzi vă prezentăm istoria Svetlanei Zaițeva, lucrător social din Tiraspol. O istorie grea, dar care totuși are un final fericit.
Despre decizia de a-și dezvălui statutul HIV
Copiii cresc și, pe măsură ce se maturizează, devine tot mai complicat să le dezvălui statutul. Fiul meu va împlini în curând 14 ani și deja îmi fac griji cum să-i spun totul. Deși despre faptul că am utilizat în trecut droguri și am hepatită el deja știe. De aceea m-am gândit că este mai bine să mă ”deschid” acum, fiindcă aceasta mă va motiva să discut cu copiii.
Am trei copii: cel mai mare în ianuarie va împlini 14, cel de-a doilea va împlini în martie 10 și mezinul va împlini 8 ani în ianuarie.
Despre dependență
Am încercat pentru prima oară droguri la 16 ani. La 20 de ani l-am născut pe primul meu fiu. Pe atunci utilizam doar periodic, din când în când. Apoi m-am căsătorit și l-am născut pe cel de-al doilea fiu. Avea un an când am început să utilizez permanent. Apoi când am rămas însărcinată cu cel de-al treilea, deja eram de-a binelea prinsă de cârligul drogului, deși faptul că sunt însărcinată l-am aflat mai târziu. Când am aflat, m-am decis să avortez. Deja intrasem în cabinetul medicului, mi s-au dat haine de schimb, au început să mă pregătească pentru intervenție și deodată am auzit înăuntrul meu vocea copilului meu: ”Mămico, nu trebuie!”. Eu, bineînțeles, m-am îmbrăcat și am plecat. Bine că am avut parte de un medic narcolog bun care mă consulta și mă ajuta cu medicamentele. În consecință, am purtat cu bine toată sarcina și am născut un copil sănătos. Timp de o lună după nașterea lui nu am mai consumat, dar apoi am recăzut. Mama mă târâia la spitalul de psihiatrie, dar nu mă ajuta nimic. De la droguri treceam la alcool și viceversa. Mă mențineau pe linia de plutire oamenii apropiați care întotdeauna m-au susținut și m-au iubit așa cum eram, în orice stare aș fi fost.
Despre momentul de cotitură în viață
Despre statutul HIV am aflat în anul 2011, pe când deja îi aveam pe cei trei copii ai mei. În același an mi s-au luat copiii și aceasta a fost cea mai îngrozitoare perioadă din viața mea. Către acel moment divorțasem de soțul meu, tatăl copiilor. El își ispășea pedeapsa în închisoare și imediat după divorț au început să parvină plângeri adresate organelor de tutelă cu privire la mine. Cineva suna acolo și spunea că eu duc un mod amoral de viață, copiii sunt neîngrijiți, iar eu nu sunt în stare să îi educ.
Eram la serviciu. Au telefonat-o pe mama mea care avea grijă de băieți și au rugat-o să aducă copiii la organele de tutelă, cică pentru a verifica bunăstarea lor. Mama, fără a bănui nimic, s-a prezentat la locul solicitat. Acolo o aștepta de-a gata miliția. M-au chemat pe mine și, fără a-mi arăta copiii, i-au luat forțat la internat. Au explicat procedura prin faptul că exista un pericol pentru viața copiilor. Doar mai târziu am constatat că au procedat ilegal.
Am făcut o isterie îngrozitoare și eu, și copiii. Îmi amintesc cum am venit pentru prima dată să îi vizitez la internat. Imediat ce i-am văzut, ei mi s-au aruncat în brațe. Eu le-am spus: ”Dacă veți plânge, mamei nu i se va mai permite să vină la voi”. Doamne, cât de mult vroiau să plângă… abia de se mai rețineau, repetând întruna: ”Mămico, noi nu vom plânge, dar tu sigur vei veni după noi?” (Sveta începe să plângă).
Îi vizitam permanent, iar după revederea cu ei pur și simplu nu puteam să scot un cuvânt. Plecam direct la psiholog care încerca să mă calmeze, în timp ce eu nu puteam să leg nici două cuvinte, atât de deprimată eram. Eu nu trăiam, ci existam. Doar peste un timp mi-am revenit și m-am concentrat asupra lucrului pentru a-mi asigura copiii.
Până în prezent vizităm acel internat și le aducem copiilor cadouri, bomboane. Dar cele câteva luni au fost 7 luni de infern. Nu i-aș dori nimănui asemenea încercare. Când în sfârșit i-am luat acasă, a fost cel mai fericit moment. De atunci mă străduiesc să îi îmbrățișez zilnic pe fiecare dintre ei, să îi sărut și să le spun că îi iubesc. Ei se alintă bineînțeles, eu strig la ei, dar imediat ce văd că au o față tristă, mă bag îndată să îi cuprind și să îi sărut.
La droguri am renunțat de sine stătător: când mi-au luat copiii, pur și simplu m-am încuiat în casă și am așteptat să depășesc sevrajul.
Despre acceptarea diagnosticului
Pentru mine diagnosticul nu a fost ceva ieșit din comun. Probabil l-am așteptat. Când utilizam droguri, eu, fratele și soțul meu, o făceam împreună cu persoane HIV-pozitive, utilizând o singură seringă. Pe atunci nici nu auzisem despre ONG-uri sau ”programe de reducere a riscurilor”. M-am îmbolnăvit concomitent cu fratele meu. Despre faptul că am HIV mi-a spus mama.
La început au telefonat-o pe ea de la stația epidemiologică. Mama m-a telefonat pe mine și m-a rugat să vin pentru o discuție. Îmi amintesc cum mi-a spus atunci: ”Sveta, noi te iubim în pofida oricăror lucruri. Dar, posibil, această boală te va opri și tu te vei schimba”. Așa s-a și întâmplat.
Diagnosticul l-am acceptat ușor. Îmi era frică doar de faptul că la școală și la grădiniță copiii mei vor fi discriminați. Atunci îmi spuneau mulți că va fi convocată o comisie, că vor afla toți despre aceasta. Dar în cele din urmă nu a fost nici comisie, nici cu discriminarea nu ne-am confruntat. Acum ei învață la aceeași școală și totul le merge bine.
Despre reacția celor din jur
Nu mi-e frică. Sunt pregătită și știu că este mai bine să măsori de șapte ori și o dată să tai. Am decis deja totul. Deși, sincer, pentru mine era foarte important ca mama să aprobe decizia mea. Atunci când ea a văzut fotografiile mele de la expoziția fotografică, mi-a spus: ”Să fi ieșit urâtă pe aceste fotografii, ți-aș fi amintit eu! Dar sunt foarte reușite, de aceea – trăiește!”. Sunt sigură că atunci când și copiii mei vor afla despre statutul meu HIV – iar ei neapărat vor afla – relațiile noastre nu se vor schimba. Ei sunt gata să mă apere oricum aș fi. Chiar dacă toată lumea îmi va întoarce spatele, ei vor rămâne alături de mine.
Despre ceea ce oferă drogurile
Eu nu cred în afirmația că foști narcomani nu există. Oricum, vor trece 10-15 ani și omul va încerca, cel puțin o dată, să mai consume, fiindcă aceasta este o boală psihologică. Pentru mine drogurile au fost odihnă, morală și fizică. În același timp, copiii au fost întotdeauna pentru mine un stimulent de a nu mă împotmoli din nou.
Despre schimbările interioare
Astăzi am 33 de ani. Comparându-mă uneori cu cea care eram la 16 ani, pe de o parte am devenit mai sensibilă. În tinerețe eram mai dură, nu-mi era milă de nimeni. Acum sunt mult mai sentimentală. Pe de altă parte, după experiența drogurilor am început să fiu foarte uitucă, iresponsabilă și foarte irascibilă. Sunt conștientă de aceasta. Se întâmplă ca cineva dintre copii să-mi adreseze o întrebare la care aș fi putut să răspund foarte calm, iar eu reacționez agresiv. Mă lupt cu mine însămi, merg permanent la psiholog. Se întâmplă, de asemenea, să merg la culcare și să încep să plâng, fiindcă îmi dau seama că aș fi putut răspunde altfel, să nu strig, să nu mă mânii. Mă trezesc dimineața și o reiau în același fel de la capăt.
Îmi doresc să-mi schimb complet modul de viață. Pentru aceasta mi-a rămas să renunț la fumat și să aștept bărbatul iubit care în primăvară se eliberează din detenție. Eu știu că nu voi mai utiliza droguri, fiindcă nu mai vreau să o fac.
Despre părinți
Tata nu a fost întotdeauna rău. El a muncit mult, ne asigura foarte bine. Însă după ce a suferit un accident vascular cerebral, a început să bea foarte mult și nu s-a mai implicat în viața noastră. Mama lucra la trei servicii și nu ne acorda acea atenție pe care, probabil, ar fi trebuit să ne-o acorde. Pe mine și pe fratele meu ne-a crescut strada. Mulți spun că dacă tata o bate pe mama, atunci și fiul sau fiica vor repeta acest comportament. Eu nu sunt de acord. Mai bine mă căsătoresc încă o dată, mai bine să fiu singură, dar sunt sigură că băieții mei nu vor vedea ceea ce am văzut eu în copilărie: certuri, ofense, bătăi în familie. Drogurile sunt și ele rezultatul străzii. Cât am fost utilizatoare, probabil am încercat să consum tot ce exista pe atunci. Mama nu mai putea face nimic. Deja ratase momentul în ceea ce mă privea pe mine și pe fratele meu. Fratele meu a ajuns pentru prima oară la închisoare la 14 ani! Ce să mai zici?
Mama făcea totul pentru ca noi să nu ducem lipsă: ne îmbrăca, ne alimentam bine, dar cu toate acestea, mamei i-a scăpat cel mai important lucru – atenția. Ea lucra până târziu. Uneori venea la 12 noaptea, iar eu împreună cu fratele meu ne plimbam, făceam ce ne plăcea, fiindcă știam că până la 12 suntem liberi să facem ce vrem fără să ne fie frică de consecințe.
Acum suntem prietene cu mama. Ne-am iertat complet și reciproc. Suntem cele mai apropiate persoane una pentru cealaltă. Ea îmi este întotdeauna alături și mă ajută foarte mult. Eu întotdeauna puteam să-i povestesc absolut orice. Când m-am împotmolit cu totul, am venit la mama și i-am spus: ”Ajută-mă!” și ea m-a scos din groapă.
Despre copilărie
Cea mai expresivă și vie amintire din copilăria mea este ziua când am primit în dar o păpușă care mergea și vorbea. Semăna cu mine: eu eram roșcată și păpușa era copia mea. Îmi amintesc că într-o zi m-am dus să mă dau în scrânciob, iar păpușa mi-am ascuns-o într-o ”corăbioară” de pe terenul de joacă. Și cineva mi-a furat-o! Și iată eu merg spre casă, plâng în hohote, fiindcă, pe de o parte, îmi părea rău de păpușă, iar pe de altă parte, înțelegeam că voi fi pedepsită pentru aceasta. Or, părinții au pus deoparte 2 salarii, iar tata mi-a adus păpușa de la Moscova. Nimeni nu avea păpușă ca a mea. Și iată intru în casă plângând și mama mă întreabă imediat: ”Ai pierdut păpușa?”. Iar eu: ”Da!”. Iar mama mi-a răspuns: ”Nu e nimic grav. Important e că tu însăți nu te-ai pierdut!”. Eram atât de fericită, încât am ieșit în grabă afară și am început să strig: ”Cine a luat-o, să mi-o ia, dar pe mine mama nu m-a certat!” (râde). Acest episod mi l-a povestit mama mai târziu.
O a doua amintire vie în memoria mea s-a produs la 14 ani. Atunci am ocupat locul doi la competițiile la judo și pe banii câștigați am cumpărat niște ghetuțe de lac decorate cu mărgeluțe. Eram atât de fericită! În afară de aceasta, i-am spus mamei mulțumesc, fiindcă ea insistase să practic sportul.
Despre viața fără droguri
Niciodată nu mi-am imaginat cum aș fi fost de n-aș fi avut experiența drogurilor. Pur și simplu nu știu. Nu regret că am trecut prin toate acestea, fiindcă am o experiență și știu cum să-mi protejez copiii de aceasta. Mai mult, nici pe ei nu i-aș fi avut, dacă n-aș fi trecut prin tot ce am trecut.
Despre viitorul copiilor
Odată prietenul mezinului meu a venit la noi în ospeție și a întrebat: ”Dar unde lucrează mama ta?”. La care băiatul meu a răspuns: ”Mama mea distribuie prezervative pentru ca oamenii să nu se îmbolnăvească de HIV. Există o asemenea boală – HIV – și mama mea lucrează ca această boală să nu mai existe”. Cel mai mare știe totul despre aceasta. De câteva ori chiar m-a rugat să vină cu toată clasa lui la mine la serviciu să petrecem o oră de dirigenție pe această temă. Regret că deocamdată nu se poate. Eu mă străduiesc să îi explic totul, inclusiv consecințele pe care le pot avea drogurile, același spice-uri, de exemplu. Dacă, să nu dea Domnul, se va întâmpla cumva ca cineva dintre ei să se confrunte cu aceasta, îi voi smulge cu dinții. Cel puțin așa sper.
Cel mai important e să nu te temi să vorbești cu copiii tăi. Trebuie să vorbim cu ei, părinții sunt obligați să vorbească cu ei. Da, ar putea altcineva să le explice totul: învățătorul, prietenul, psihologul, însă va înțelege mai bine dacă îi va spune mama.
Aș mai adăuga ceva: nu trebuie să urli sau să lovești, chiar dacă copilul a venit acasă beat sau ai găsit țigări la el. Asemenea atitudine respinge și distanțează. Trebuie să îi arăți copilului consecințele, să îi povestești despre experiența ta. Dacă voi țipa la el sau îl voi bate, îl voi speria. Iar el va continua să o facă, însă pe ascuns, așa cum o făceam noi. Fiindcă atunci când noi veneam acasă în stare de ebrietate sau drogați, fratele mai mare ne bătea și deja data viitoare, fiindcă ne temeam de el, căutam pretexte și ne străduiam să o zbughim repede la culcare ca să nu ne prindă în starea în care eram.
Despre acei care vor afla că au HIV
Oamenii care nu s-au așteptat niciodată la această boală, întotdeauna cad în depresie. Pentru ei este un șoc. Eu am văzut personal asemenea oameni, este îngrozitor. Când consult oamenii, întotdeauna le spun: ”Ascultă-mă, chiar dacă îți vei sparge capul lovindu-te de pereți sau îți vei tăia venele, această boală nu va fugi nicăieri. Trebuie să trăiești cu aceasta. Pur și simplu va trebui să le spui despre aceasta partenerilor tăi și trebuie să fii pregătit că nu toți te vor accepta și te vor înțelege. Va trebui să te resemnezi cu această stare de lucruri. În rest, trăiește-ți viața din plin, bucură-te, mănâncă ce-ți place, bea ce-ți place, naște copii, iubește, lucrează și vizitează regulat medicii”.