Cu regret, nu toți eroii interviurilor mele sunt dispuși să vorbească deschis despre statutul lor HIV pozitiv. Pe de altă parte, oferind interviul incognito, de regulă, istoriile lor de viață sunt mai veridice și mai puțin ”înfrumusețate”. Istoria de astăzi ne va dezvălui cum e să afli că ai HIV și să trăiești mai departe.

”Diagnosticul meu este Sarcomul Kaposi, produsă de virusul imunodeficienței umane (HIV). Eu nu am aflat despre el deodată: la început au început probleme cu unghiile. Dermatologul mi-a prescris o cură cu antibiotice, însă după tratament au început să-mi apară pe picioare vezici roșii. Timp îndelungat m-am tratat nu se știe de ce boală, până când, în cele din urmă nu am făcut testul la HIV.

Mi-au telefonat peste o lună și m-au rugat să mă prezint urgent la policlinică. Era luna februarie, anul 2011, afară era un ger groaznic, eu m-am îmbrăcat în grabă și am mers la policlinică fără
să-mi imaginez ce mă așteaptă acolo. Medicul mi-a adresat multe întrebări, dar eu nu înțelegeam ce anume insinuează. În sfârșit ea mi-a spus: ”Aveți HIV”. Eu i-am răspuns: ”Da? Bine”. Iar ea, la rândul ei, mă întreabă: ”Nu vă sperie acest fapt?”. ”Nu”, i-am răspuns eu calm. ”De ce?”. ”Pentru că în cei 25 de ani ai mei eu am procedat incorect de nenumărate ori și aceasta nu putea să nu producă anumite consecințe”.

Când am ieșit afară, singurul gând care îmi persista în mine era: ”Ce rost are să mai trăiesc dacă lucrurile au ajuns până aici?”. Spre fericirea mea, pe lângă mine a trecut un microbuz în care eu am urcat mecanic și am mers la spital să mai fac o dată analiza de sânge. Acest microbuz a fost salvarea mea. Dacă nu urcam în el, nici nu-mi imaginez ce aș fi făcut atunci cu mine.

Peste o lună după ce aflasem de statutul meu HIV, mi s-a prescris tratamentul ARV și am fost internat în spital. A foarte greu să încep tratamentul, am avut o intoxicație puternică, permanent mă ”scutura”, noaptea aveam coșmaruri, nu puteam să mănânc nimic și timp de câteva săptămâni am slăbit cu 20 de kilograme.

În acest răstimp mă vizita sora mea, pentru că îi povestisem despre statutul meu ei, încă unei surori (suntem 7 copii în familie) și mamei. Știi ce e curios? După ce am recunoscut că am HIV, s-a constatat că sora mea are și ea HIV, însă nu vreau să prezint aici istoria ei. Noi am început tratamentul în aceeași zi și eu mă bucur nespus că am reușit să o conving să accepte.

În toată istoria aceasta, cel mai mult îmi pare rău pentru mama, ea mult timp nu putea înțelege cum de s-a întâmplat așa ceva cu copiii ei. Viața însă este doar o clipită. Eu auzisem mai înainte despre HIV, dar niciodată nu mi-aș fi putut imagina că aceasta mă va afecta pe mine personal.

În adolescență vroiam să încerc de toate. Am început de la clei, apoi am trecut la alcool, marijuana. Apoi am făcut cunoștință cu niște narcomani. Ei permanent se distrau într-un apartament care se afla cu câteva nivele mai sus de al meu. Podul apartamentului se făcuse maro pentru că ei fierbeau permanent droguri. Odată m-am dus la ei pentru a încerca să mă droghez. Însă când îmi introduceau drogul, nu găseau vena, eu mă speriasem teribil și mai mult nu am mai revenit acolo. Această frică, că nu vor nimeri vena, mă cuprinde și astăzi când trebuie să dau analize de sânge sau să fac perfuzii. De fiecare dată dau mâna stângă, pentru că drogul au încercat să mi-l introducă în mâna dreaptă.

Eu mult timp am mers la Biserică, I-am slujit lui Dumnezeu. Probabil anume biserica m-a ajutat să renunț la alcool și la droguri, slujirea m-a ajutat să-mi revin. Când am început să merg la biserică, am limitat brusc cercul meu de prieteni și am început să duc o viață normală, sănătoasă.

Deja de câțiva ani nu mai sunt în credință. Nu voi explica de ce, important este că am păstrat principiile pe care le-am dobândit acolo, eu iubesc pe fiecare om și mă comport cu cei din jur așa cum mi-aș dori ca oamenii să se comporte cu mine.

Uneori mă gândesc de la cine m-am infectat cu HIV. Aș putea răspunde la această întrebare dacă aș fi avut un partener permanent. Însă până a afla despre statutul meu, am dus o viață sexuală promiscuă și la beție puteam să mă culc cu o persoană absolut necunoscută, fără prezervativ.

Sincer, nici nu vreau să știu de la cine m-am infectat, la ce mi-ar folosi?
Statutul meu HIV nu este un impediment pentru mine și nu mi-e frică că oamenii ar putea să refuze să construiască relații cu mine doar din acest motiv. Atât timp cât nu a fost descoperit un medicament contra HIV, oamenii vor trebui să mă accepte așa cum sunt și atât.

Dacă nu luăm în considerare interviul de astăzi, eu nici nu îmi amintesc când ultima oară m-am gândit la statutul meu. Eu am părinți care mă iubesc, prieteni buni și un medic de familie normal, căruia îi este absolut indiferent ce statut am. Dar cel mai important este că acum am un serviciu care îmi produce satisfacție.

Cel mai mult mă deranjează nu atât discriminarea, cât ignoranța. De atâtea ori am fost întrebat: ”Tu ai SIDA?” și de fiecare dată trebuie să explic: ”Nu, de fapt, eu am HIV”. Mulți nu văd nici o diferență între cele două.

Oamenii cred că HIV nu îi va afecta, însă HIV nu își alege victima. Noi suntem cu toții diferiți și niciodată nu poți fi sigur de o persoană 100% până în momentul când aceasta nu va face testul la HIV.

Acum eu nu pot să vorbesc cu fața deschisă, însă sunt sigur că va trece timpul și eu mă voi hotărî să fac acest pas.

Pe viitor îmi doresc să înfiez un copil, deși mă sperie faptul că s-ar putea să mi se pună bețe-n roate pentru că am HIV. Pe de altă parte, voi face tot posibilul pentru a-l face fericit pe acest copilaș, pentru că este atât de important să oferi cuiva dragoste, grijă, o familie.