Aș vrea să împărtășesc cu voi istoria mea despre faptul cum era cât pe ce să îmi pierd viitorul meu fericit.

”Am crescut într-o familie minunată”

Mă numesc Timur, am 24 de ani, dintre care 7 ani am utilizat droguri grele. Dar nu întotdeauna a fost așa. Eram un tânăr foarte sârguincios, care visa să câștige mulți bani și să fie un om de succes în toate, de aceea am învățat bine, la 16 ani am obținut centura neagră la jiu-jitsu, mă antrenam zilnic și reușeam chiar și să muncesc. Am crescut într-o familie minunată: tata era militar, mama era o femeie de afaceri. După antrenamente îmi plăcea să petrec timp cu prietenii în curte. Am început să fumez devreme, deși practicam sportul. Mi se părea că sănătatea mea este trainică și aceasta îmi permite să îmi fac de cap. Apoi am dat de gustul alcoolului, de regulă, serveam bere. Totul a început din interes și câte puțin: la început țigări, apoi bere, apoi marijuana la 13 ani. Mă simțeam confortabil în cercul meu de prieteni, de aceea fumam adesea și mult.

 ”Nici victoriile sportive nu au reușit să mă oprească”

Cu timpul, senzațiile oferite de droguri s-au atenuat și am început să îmi doresc ceva mai puternic. Astfel, la 15 ani am aflat ce înseamnă extasy de care am devenit repede dependent. Dar nu m-am oprit aici: a urmat heroina și pervitină. Părinții, evident, întotdeauna mi-au purtat mie și surorii mele de grijă, însă cea mai mare parte a timpului erau ocupați la serviciu. Dispuneam de viața și timpul meu după bunul meu plac și nu-mi făceam griji că familia va observa deprinderile mele vicioase, astfel încât consumam droguri fără frica controlului din partea cuiva.

La 18 ani am devenit oficial antrenor de jiu-jitsu. În anul 2009 chiar am participat la campionatul mondial. Însă nici măcar victoriile sportive nu au reușit să mă oprească. Activitatea de antrenor a fost pierdută, visele s-au spulberat, eu am rămas singur. Prietenii și rudele au început să mă evite din cauza datoriilor enorme și a creditelor pe care le contractasem.

Drogurilor sintetice mi-au creat probleme grave de sănătate. Am început să-mi pierd dinții unul după altul. A fost ceva teribil. Însă nici aceasta nu m-a determinat să îmi vin în fire. Am început să mă injectez, pentru că nu mai puteam inhala drogurile. Mă durea nasul, eram permanent răcit, în plus, a început să mă supere rău stomacul.

”Un sportiv și un om muncitor a devenit un narcoman”

Doza creștea și, corespunzător, cheltuielile creșteau proporțional. Când părinții au înțeles ce se întâmplă cu mine, au rămas stupefiați și nu înțelegeau cum de s-a întâmplat că un sportiv și om muncitor a devenit un drogat? Au încercat, desigur, să mă ajute: m-au purtat prin spitale, la medium și chiar la mănăstire de unde, pur și simplu, am fugit. Au încercat să mă țină închis în casă, pentru a mă priva de orice acces la droguri, însă aceasta provoca și mai multe scandaluri și probleme în familie. Treptat am pierdut tot ce aveam: automobilul, apartamentul, serviciul, antrenamentul, prietenii și pe cei mai apropiați oameni, adică părinții și sora. De dragul unei doze, luam din casă tot ce puteam scoate. Într-o bună zi, părinții pur și simplu au obosit și mi-au închis ușa în față. Eram nevoit să trăiesc pe unde se nimerea.

”Timur, toate acestea nu sunt pentru tine!”

Odată m-am trezit pe podea în scara blocului, lângă ușa apartamentului,  și deodată am conștientizat că am obosit să trăiesc. Tentativa de supradozaj nu s-a soldat cu succes, deși doza fusese una impunătoare. M-am trezit peste 5 ore după injecție, am înțeles că sunt viu și mi-am spus mie însumi: ”Timur, toate acestea nu sunt pentru tine!”

Am hotărât să o iau de la început. Primul meu pas spre reabilitare a fost decizia de a accepta ajutorul celor din jur. A fost foarte greu, după tot ce am făcut, să revin în casa părintească și să cer din nou ajutor, dar totuși am făcut-o. Părinții iubesc în pofida oricăror fapte reprobabile pe care le săvârșesc copiii. Mama a văzut dorința mea sinceră de a-mi începe viața de la capăt și a început să caute soluții. Prin niște cunoștințe a auzit de organizația obștească ”Viața Nouă” și am fost internat la narcologie. Așa am început să frecventez centrul de reabilitare. În pofida dorinței arzătoare de a mă elibera de droguri, mi-a fost nespus de greu să depășesc etapa ”carantinei”, deoarece mulți prieteni din viața trecută, care încă se drogau, veneau și ei la centru și eram adesea tentat să mă droghez. Însă luasem deja o decizie fermă să devin un om nou și nimic nu mă putea opri. În scurt timp am parcurs cu succes cursul de reabilitare, apoi etapa de ”adaptare” la Cahul și Ceadâr Lunga.

”Scopurile pe care neapărat le voi atinge”

Cercul mei de prieteni s-a schimbat complet. Acum nu mai sunt înconjurat de oameni pentru care drogurile sunt  fericirea supremă, ci de acei care primesc satisfacție de la o viață autentică, de la familie și vocația sa. Toate prioritățile și planurile și-au schimbat totalmente direcția și eu, în sfârșit, am restabilit relațiile în familie, în special cu sora mea. Ceea ce contează pentru mine acum nu sunt serviciul și banii, ci ajutorul pe care îl pot oferi oamenilor care se confruntă cu aceleași probleme pe care le aveam și eu până nu demult! Vreau să îi ajut să găsească ieșirea din impas, să cunoască oameni interesanți, veseli, luminoși și să poată privi lucid la viață. Cel mai mult îmi doresc să înființez propria mea academie de jiu-jitsu în Moldova, să întemeiez o familie, să am o soție iubită, trei copii sănătoși, o casă frumoasă și un Touareg nou. Acestea sunt mai mult decât niște simple vise, sunt scopuri pe care neapărat le voi atinge.