img
Andrei Stolearenco despre statutul său HIV: ”Oare la ce mă gândeam atunci, opt ani în urmă? De ce îmi făceam atâtea griji?” 22 Ianuarie 2018

Primul interviu cu Andrei Stolearenco, lucrătorul social al Asociației Obștești ”Inițiativa Pozitivă”, l-am înregistrat în anul 2014. Atunci istoria vieții sale cu HIV el și-a relatat-o anonim, iar astăzi ne-a povestit-o o persoană vie, reală. Frumos, vesel, întotdeauna gata să vină în ajutor. Oamenii se schimbă, orice ar spune!

 

Andriușa, știi că acesta este al doilea interviu pe care îl realizăm?

Da, da. Primul a fost incognito, acum câțiva ani.

Exact. Cum te simți acum, cu față deschisă? Ai primit chiar și un premiu acum câteva luni și ai oferit interviuri la diferite canale TV!

Păi, nu pot să spun că a fost chiar un efect ”Wau!”. Nici măcar nu m-a întrebat nimeni despre aceasta. Da, cineva mi-a spus că m-a văzut la televizor, însă nimeni nu m-a întrebat despre ce am vorbit eu acolo. Fie oamenii nu au auzit, fie nu au înțeles, nu știu (râde). După dezvăluirea statutului viața mea nu s-a schimbat. Totul e stabil. De fapt, nici nu m-am așteptat la ceva supranatural. Prietenii cei mai apropiați oricum știau că am HIV. În esență, prin această comunicare deschisă eu le arătam prietenilor că o persoană HIV-pozitivă este la fel ca toți ceilalți. Nu se deosebește de alții decât poate prin imunitatea scăzută. Unii pacienți HIV-pozitivi cu care lucrez nici nu mă cred că eu însumi trăiesc cu HIV. Când le spun despre aceasta și despre faptul că deja 8 ani administrez tratamentul, ei reacționează ciudat.

Cum anume?

Rămân imediat fără replică și se miră: ”Dumneavoastră? Este adevărat?”. Le spun că și eu sunt un pacient ca și ei, fac regulat analize, administrez zilnic pastile și știu cum e, fiindcă am trecut eu însumi prin tot ce trec ei.

Cum crezi, de ce oamenii se miră totuși?

Nu știu. Poate ar vrea să vadă în fața lor o altă persoană? Poate doresc să vadă o persoană nefericită, răpusă de boală, nu știu. Însă eu nu sunt așa și mă simt foarte bine, fiindcă eu administrez tratamentul, eu știu pentru ce îl administrez și pentru mine aceasta este important. Pentru mine este, de asemenea, important, să arăt normal și să mă simt bine.

Le-ai spus membrilor familiei tale că intenționezi să-ți dezvălui statutul?

Să știi că eu în general nu le-am spus că am de gând să-mi dezvălui statutul, fiindcă mama deja știa, iar tatălui meu eu nu i-am spus despre statut. El este un fost polițist și eu știu că după aceasta asupra mea se va năpusti o avalanșă de întrebări pe care nu le doresc. Dacă mă va vedea undeva sau va citi interviul, îi voi povesti, însă nu vreau să iau inițiativa de a-i spune.

Eu sunt primul băiat în familie și pentru el este un adevărat stres când se întâmplă ceva cu mine sau când mă îmbolnăvesc. Nu sunt favoritul, dar dintre băieți sunt primul, de aceea el își face griji pentru mine, întotdeauna mă telefonează și mă întreabă de nenumărate ori cum mă simt. Pe mine aceasta mă deprimă, fiindcă eu știu că sunt bine și mă simt minunat. Și chiar dacă cumva îmi va fi rău, eu nu îl voi telefona să-i spun, ci voi soluționa de unul singur problema, fiindcă sunt matur deja. Slavă Domnului, am deja 33 de ani, sunt de mult o persoană independentă.

IMG_7966

IMG_7972

Crezi că nu bănuiește nimic despre statutul tău?

Cred că nu, deși mă întreabă adesea de ce mă doare ba una, ba alta. Dar noi suntem cu toții oameni și pe toți ne doare câte ceva, aici nu este nimic deosebit. Nu cred că bănuiește ceva, deși el știe că eu lucrez cu pacienți HIV-pozitivi. Eu nu ascund nimic în acest sens, el știe despre organizația noastră.

Hai să ne întoarcem puțin în timp și să le povestim celor care nu știu că acum câțiva ani ai lucrat la recepție în Centrul Social Regional pentru persoanele care trăiesc cu HIV. Astăzi, în halat alb, primești pacienții la Spitalul Dermatologie și Maladii Comunicabile. În acest răstimp ți s-a schimbat auto-percepția, sentimentul propriei valori?

Bineînțeles. Eu doar am început cu voluntariatul în cadrul organizației. Mai târziu o colegă mi-a propus să depun cerere pentru funcția de lucrător la recepție la centrul regional. Bineînțeles am lucrat și până atunci, însă toate serviciile mele erau neserioase comparativ cu activitatea din centrul social. Mă gândeam cum mă voi descurca, cum voi discuta cu oamenii? Apoi am început munca, treptat m-am încadrat și totul s-a aranjat. Am lucrat acolo doi ani. Îmi plăcea foarte mult. Într-o bună zi mi s-a spus că pentru mine este un loc la spital și că eu voi lucra acolo, voi consulta pacienții. A fost foarte plăcut pentru mine, fiindcă atunci când conducătorul tău îți spune: ”Noi vedem că ești capabil și că te vei descurca” – este foarte plăcut că oamenii cred în tine și imediat înțelegi că vei reuși și, bineînțeles, cale întoarsă nu mai este.

Când am venit prima zi la spital, nu avem nici masă, ci doar scaune, mape și un birou separat. Într-un colț ședeam eu pe scaun, iar colega mea în alt ungher și iată intră un pacient, iar eu mă gândesc: ”Și oare cum voi lucra fără masă, pe scaun?” (râde). Acum deja al doilea an lucrez la spital și mă bucur că pot face ceea ce fac, mă bucur că îmi reușește. Mă simt ca și cum aș fi lucrat de mult timp aici. Toți pacienții au devenit oameni apropiați, indiferent cum ar fi aceștia. Mă bucur să văd oameni care veneau la mine cu lacrimi în ochi, iar acum vin cu zâmbet, îmi mulțumesc pentru ajutor.

Câți pacienți consulți pe zi?

În jur de 8-12 pacienți.

Este vorba despre oameni care tocmai au fost diagnosticați cu HIV?

Nu neapărat. Vin diferite categorii de oameni. Uneori oamenii cu statut au întrebări pe care nu au cui să le adreseze și vin la tine. Sunt oameni care au început tratamentul și vin să împărtășească cum se simt sau au nevoie de sprijin. Sunt pacienți noi care abia au aflat despre diagnosticul lor. Noi facem cunoștință cu ei și eu mă străduiesc să îi informez foarte deschis despre infecția HIV. Bineînțeles oamenii plâng când abia află despre statutul lor. Însă când începi să vorbești și să le spui că și tu ai trecut prin aceasta, că și tu ești HIV-pozitiv, și tu te afli în evidență, omul imediat se liniștește, încetează să plângă și începe să-ți dea întrebări. Noi încercăm nu doar să stabilim o legătură cu ei, ci îi referim la specialiști, îi consultăm, îi motivăm să fie aderenți.

Întâlnești apoi acești oameni în stradă?

Mai mult decât atât, eu îi întâlnesc în troleibuz, în microbuz, chiar și în serviciul de taxi, unde lucrează un pacient de-al nostru. Îmi amintesc că odată stăteam în stradă, se oprește un taximetrist și mă întrebă: ”Andriuha, unde să te duc?” (zâmbește). Îmi pierd darul vorbirii în asemenea momente.

Se întâmplă să ai și cazuri complicate?

Am avut o asemenea pacientă. Slavă Domnului că este vie, pentru că a venit la noi cu o singură celulă de imunitate. Îi cădea părul de pe cap, era foarte deprimată și nu credea că s-ar putea schimba ceva. În fiecare zi intram în salonul ei, ea nu dorea să comunice cu nimeni, dar cu mine, nu știu de ce, discuta. Eu intram, noi comunicam și, încetul cu încetul, a început să aibă încredere în mine, chiar și cu mama ei mi-a făcut cunoștință. Astăzi comunicăm, toate îi merg bine, lucrează peste hotare, menținem legătura prin rețelele de socializare, ea administrează tratamentul și periodic îmi scrie: ”Eu am adăugat în greutate, arăt bine”. E foarte plăcut să conștientizezi că ai ajutat unui asemenea om să se accepte pe el însuși.

Am mai avut un alt caz complicat, când venise un tânăr pe care îl cunoșteam de mult timp, însă ne-am întâlnit anume la spital. Venise într-o stare gravă și peste un timp a decedat. L-am susținut până în ultima clipă. Veneam acasă și mă gândeam la el. El mă telefona, îmi spunea că vrea să trăiască. A fost foarte dificil, fiindcă eu îl înțelegeam. Spre regret, se produc diferite cazuri.

IMG_8005

Cum reacționează oamenii când sunt diagnosticați cu HIV?

Foarte multe depind de felul în care a trăit omul până la acest moment. E clar că atunci când vine cineva la noi și i se spune despre statut, iar el deja are familie, copii, iar statutul l-a ”obținut” peste hotare, fiindcă și-a înșelat soția, la asemenea persoane le este foarte greu, însă ei își conștientizează greșeala și își acceptă statutul. Sunt femei care află despre statut în timpul sarcinii și ele au soț pe care niciodată nu l-au înșelat, adică soțul pur și simplu a fost infidel. În asemenea cazuri le este foarte greu, fiindcă se simt rănite și trădate. E dureros, însă ele trebuie să se resemneze.

Ce întrebări adresează pacienții cel mai frecvent?

Absolut toți întreabă: ”Cât mai am de trăit?”. Eu le răspund că trăiesc cu statut al 8-lea an, că mă simt minunat, fiindcă există tratamentul ARV pe care trebuie să îl administrezi și atunci totul va fi bine. Oamenilor le este frică că pot să moară în curând. Sunt însă boli mult mai grave și mai îngrozitoare, precum ar fi cancerul, diabetul zaharat, de exemplu. Pe fundalul acestor boli HIV este o boală mult mai ușoară din perspectiva controlului asupra bolii, fiindcă există tratament ARV gratuit, există profilaxie ante-contact, medici care te deservesc gratuit.

Este adevărat că atunci când ai aflat despre statutul tău, deja ți se manifestase sarcomul Kaposi (numeroase formațiuni maligne ale dermei (pielii) – nota redacției)?

Da. Și acum am acest diagnostic. La 25 de ani au început problemele cu unghiile. Dermatologul mi-a prescris o cură cu antibiotice, însă după acest tratament au început să-mi iasă pe picioare bășici roșii. Foarte mult timp m-am tratat nu se știe de ce boală până când, în cele din urmă, nu am făcut analiza la HIV.

Care a fost prima ta reacție la diagnostic?

”Da, bine” (zâmbește). Medicii erau cât pe ce să cadă în leșin de la răspunsul meu. Către acel moment eu știam despre HIV multe lucruri, știam că se poate trăi cu acest diagnostic, că există tratament. Nu mă speria acest fapt, deși în prima perioadă am plâns mult. Aveam 25 de ani și simțeam o ciudă că mă comportasem prostește, însă suntem oameni și comitem greșeli. Și, bineînțeles, cunoscând acel mod de viață pe care l-am dus, cu ce mă ocupam și cum îmi iroseam timpul, era și de așteptat. În tinerețe nu te prea gândești la consecințe: te simți bine și slavă Domnului.

Acum, pe de o parte, îmi pare rău că am HIV, iar pe de alta sunt fericit, fiindcă datorită diagnosticului am întâlnit mulți oameni buni, am un serviciu minunat, colegi… Nu știu dacă aș fi avut toate acestea, dacă nu aș fi avut HIV. De asemenea, mă bucur, că pot fi util cuiva.

Când ai aflat despre statutul tău, de cât timp ai avut nevoie pentru a-l accepta?

Vreo doi ani probabil. Deja lucram la centrul social și periodic îmi apărea un gând: ”Dar poate totuși nu e HIV?”. Apoi am înțeles că era vorba pur și simplu de neacceptare, fiindcă atunci când îți vezi analizele, discuți cu medicul, toate se aranjează la locul lor și nu-ți rămâne decât să-ți accepți statutul.

Când acum câțiva ani oamenii din jur au început să-și dezvăluie statutul, la ce te-ai gândit?

Aveam frică. Îmi amintesc cum traversam podul și priveam panourile cu fotografiile lui Ruslan și Irina Poverga și mă gândeam: ”Dacă ar fi aici fotografia mea și cineva ar vedea?”. Și mi s-a făcut frică. Pe atunci în general aveam îndoieli dacă îmi voi dezvălui vreodată statutul.

Deja când am început să lucrez la spital, multor oameni în mod inconștient le dezvăluiam statutul și într-o bună zi pur și simplu am decis că este timpul să vorbesc deschis despre aceasta, or, eu de atâtea ori l-am dezvăluit în timpul consultațiilor, încât nu mai contează cine și ce va crede. Tocmai în acel moment Natalia Nalimova, colega mea, mi-a propus să devin parte a proiectului ”Devianța Pozitivă” și eu am acceptat. Toate își au timpul lor. Nu trebuie să te grăbești nicăieri. Eu m-am convins de aceasta.

Ai regretat vreodată că ai HIV?

Eu niciodată nu regret ceea ce a fost. Este o experiență de viață. Noi niciodată nu putem prevedea ce va fi. În cazul meu, să nu fi fost HIV, m-aș fi infectat de altceva. Fiecare are bolile sale, problemele sale.

Prin ce se deosebește viața ta de a mea spre exemplu?

Absolut prin nimic. Eu trăiesc, mănânc, mă bucur, respir, comunic cu oamenii ca și oricare altul. În același timp, eu nu știu cum este viața ta (râde).

Cât de des ești pus în situația să spui că ai HIV?

Cu excepția activității mele de muncă, eu nu-mi amintesc despre aceasta. Bineînțeles că dacă sunt într-o companie și apar întrebări sau discuții despre HIV și eu văd că oamenii sunt dezinformați sau, în general, cred că HIV nu există, eu pot interveni: ”Uite eu trăiesc cu HIV”.

Cum îți imaginai viața ta înainte de statutul HIV?

În acea perioadă eu pur și simplu mă veseleam fără să mă gândesc la viitor. Îmi doream foarte mult să plec peste hotare, visam să trăiesc la New-York, însă nu am fost niciodată acolo. Acum nu mai vreau peste hotare, îmi place aici. Aici este familia mea, prietenii, mă simt bine aici. Mă bucur că sunt util în această țară. Probabil aceasta este vocația mea: îmi place să ajut oamenii. De mic ajutam toate bunicuțele din curte, scuturam covoarele, spălam geamurile. Este curios că îmi place până în prezent să ajut pe alții. E clar că am un salariu și pentru ajutorul oferit primesc bani, însă viața este materială, trebuie să plătești pentru toate. Văd însă un rezultat atunci când oamenii îmi mulțumesc, când în viața lor se produc schimbări în bine.

Este adevărat că ești dintr-o familie cu mulți copii?

Da, suntem 7 copii în familie.

Cum ați trăit nouă persoane într-o casă?

Aceasta este alegerea părinților. Ei întotdeauna și-au dorit mulți copii. Tata avea un serviciu bun. Mama era casnică, se ocupa de gospodărie.

Vă descurcați?

Noi trăiam cu toții într-un apartament cu o odaie pe care tata o transformase în două. Eu întotdeauna spun astfel: ”Dormeam stivuiți, dar încăpeam”.

IMG_7980

Tu ești cel mai mare în familie?

Nu, cea mai mare este sora mea Regina, care are 39 de ani, iar doi dintre cei mai mici frați au 25. Noi deja suntem cu toții adulți și cu părinții trăiesc doar frații. Restul sunt care și pe unde.

Ce ai învățat de la familia ta cu șapte copii?

Grija de oamenii care îți sunt alături. Grija și ajutorul. Până și azi sunt așa: dacă cineva este în dificultate, eu îl voi ajuta. Eu mă străduiesc să-i protejez pe apropiații mei de anumite lucruri, să le previn. Ei toți mă iubesc foarte mult, nu toți știu despre statutul meu, însă dacă vor afla, sunt sigur că nu-mi vor întoarce spatele.

Tu crezi că odată și odată va fi descoperit totuși un medicament împotriva infecției HIV și tu te vei vindeca complet?

Medicina nu stă pe loc și aceasta este vizibil. Cândva, 10 ani în urmă, oamenii trebuiau să bea câte 10 pastile de tratament ARV, iar astăzi – doar una. Cândva era inimaginabil și de hepatita C să te tratezi, iar astăzi bei pastile timp de trei luni și te vindeci. Sincer, îmi doresc să se descopere ceva, însă nu mă gândesc permanent la aceasta. Întotdeauna am spus că m-aș fi plictisit fără statutul HIV, deja m-am înrudit cu el, m-am obișnuit să trăiesc cu el. Pur și simplu nu mă imaginez pe mine însumi fără el. Dacă vor descoperi un medicament – slavă Domnului, iar dacă nu, noi avem tratament ARV și aceasta este cel mai important în momentul de față.

Tu duci evidența timpul care a trecut de la stabilirea diagnosticului? Adică, iată, a mai trecut un an, sunt viu și totul este în regulă?

Deja nu mai duc această evidență. Dar am făcut aceasta în primii câțiva ani. A trecut un an, apoi doi, apoi trei și totul e bine. Oare la ce mă gândeam atunci, opt ani în urmă? De ce îmi făceam atâtea griji?

Elena Derjanschi
positivepeople.md