img
Ina Vutcariov: „Da, tu faci foarte puțin pentru un întreg sistem, pentru o statistică, dar, în același timp, faci foarte mult pentru viețile oamenilor” 24 Februarie 2020

Omul potrivit la locul potrivit este ceea ce o descrie cel mai bine pe Ina Vutcariov, șefa Secției Activități pentru persoanele aflate în conflict cu legea. Ce o mai descrie pe această femeie plină de curaj și cu un sens al dreptății extrem de acut, este încrederea că ceea ce face are sens, chiar dacă uneori activitatea ei pare mai degrabă o transpunere în viața reală a drumului făcut de Don Quijote pentru a lupta cu morile vânt. Ina, însă, continuă să creadă. Cel puțin, în ceea că fiecare om, indiferent de trecutul lui, are dreptul la o șansă pentru o viață mai bună.

 

- Ina, hai să începem cu… începutul. Cum Ina Vutcariov, o femeie acum de 32 de ani, a ajuns să lucreze în sistemul penitenciar și să și petreacă, în general, mult timp după zidurile penitenciarelor, dedicându-se în întregime lucrului?

 

Eu din copilărie am fost atrasă de mecanismul funcționării minții infracționale. Era perioada anilor 90, când foarte mult se vorbea despre penitenciare, despre criminali, despre banditism. În acea perioadă, subiectul se promova intens - la televiziune, prin filme și eu, fiind copil, priveam, eram curioasă. Țin minte, m-a impresionat mult un film despre un criminal, unde era și un personaj psiholog care lucra cu acel criminal, provocându-l, în cele din urmă, să-și asume vina. Atunci am înțeles că mi-aș dori și eu să am o astfel de posibilitate, să lucrez cu oamenii, ca ei să poată accepta realitatea în care se află și s-o poată schimba, dacă este posibil, și, chiar dacă își plătesc vina, s-o plătească corect, ca asta să aibă sens - și pentru societate, și pentru victimele lor, pentru toată lumea. Ca urmare, am decis să îmi continui studiile la psihologie și să urmez apoi această sferă de activitate. La început am făcut psihologie generală, ca toată lumea, apoi psihologie clinică. Eram destul de departe de psihologia penitenciară sau criminologie, dar după facultate am găsit un anunț de angajare într-un centru de reintegrare pentru deținuți. Și iată așa, acum 12 ani, am început să merg prin penitenciare.

 

- În societatea noastră există unele așteptări față de femei. Bunăoară, părinții își doresc o anumită viață pentru fiicele lor, un anumit viitor, care arareori se întâmplă să aibă vreo legătură cu viața dură a penitenciarelor. Cum a fost în familia ta?

 

Părinții mei întotdeauna au fost și sunt foarte toleranți. Sunt deschiși la minte în acest sens. Întotdeauna mi-au arătat un astfel de model de comportament. Că, de fapt, oamenii care greșesc în viață, trebuie ajutați, susținuți. Noi avem și un vecin, fost deținut, pe care tata l-a angajat. Face parte din cultura familiei noastre, că, mă rog, nu e nimic strașnic, acolo sunt tot aceiași oameni, ca și aici. Niciodată nu am avut atitudinea asta, că nu ar fi de mine, că nu ar trebui să lucrez acolo pentru că nu știu ce… Familia mea era ok cu alegerea mea, nimeni n-a văzut nicio problemă și, probabil, nici eu nu am văzut nicio problemă, pentru că așa am fost educată.

 

- Cum te-ai întâlnit cu viața din penitenciare?

 

Prima dată am mers la Rusca, la penitenciarul de femei. Am dus în vizită copiii la mamele lor aflate în detenție. Erau vreo 20 de copii pe care i-am găsit de prin școlile-internat, care nu și-au văzut mamele 5 ani, care 7 ani. Erau niște copii bătuți de soartă, sărmani, i-am adunat și i-am dus la penitenciar. Ei se îmbrățișau și plângeau, și eu plângeam într-un colț, de mă prăpădeam. Atunci mă gândeam că nu voi putea lucra acolo, a fost prea emoționant, mi-a fost foarte greu să depășesc acele trăiri, gândurile, cât este de dureros pentru un părinte să nu-și vadă copii și, în general, toate despărțirile, pierderea libertății… Apoi am început să lucrez cu penitenciarul nr. 4 - Cricova, penitenciar de bărbați. Specificul era deja un pic altul.

 

- Ce făceai la penitenciarul de la Cricova?

 

Făceam consiliere psihologică, făceam ghidare socială după eliberare, îi ajutam la diferite etape ale vieții, făceam traininguri pe schimbare comportamentală.

 

 

- Care era atitudinea deținuților față de tine, tu fiind tânără specialistă? Aveau încredere? Și, în general, cu te-ai impus ca profesionistă în astfel de condiții?

 

Primul mesaj pe care îl transmit deținuți este un un soi de flirt, împreună cu o atitudine de genul: „Ei, ai trăit și tu trei ani în cruce și ai venit să ne înveți”, ca mai apoi, ca și oricare alți oameni, ei reacționează la niște lucruri care sunt sincere - interesul de a-i ajuta, de a-i susține, de a nu-i judeca, de a-i accepta necondiționat, de a le fi alături când întâmpină greutăți, de a-i înțelege. Trecea un pic de timp și ei înțelegeau că, de fapt, omul ăsta are suficient de oferit, chiar dacă nu aveam experiență, nu știam prea multe despre lumea lor și viața lor, dar voiam sincer să-i ajut și asta îi determina să depășească neîncrederea lor față de mine, ca față de femeie și specialistă tânără.

 

- Cum lucrai atunci cu deținuții? Ce înseamnă consiliere psihologică pentru deținuți?

 

De fapt, ei erau incluși într-un program de schimbare comportamentală. Veneau la o ședință de grup, care dura în jur de trei luni. Săptămânal ne întâlneam și lucram. Era un program foarte bun, făcut de colegii noștri din România, privind reducerea comportamentului infracțional. Respectiv, băieții nimereau în acest program și puteau utiliza și alte servicii, cum ar fi consilierea pe diferite probleme. Majoritatea veneau cu trăiri legate de familiile lor, de pierderea sensului, de stresul legat de începerea detenției în penitenciar sau cel legat de eliberare. Uneori veneau doar pentru a povesti despre o anumită situație cu care nu erau de acord, să vorbească despre anumite stări, despre care nu ar putea vorbi cu alți deținuți sau cu administrația penitenciarului. Foarte mulți deținuți se adresau pentru susținere socială - aveau nevoie de suport pentru documentare, asistență după eliberare, ajutor la căutarea unui loc de muncă. Nu făceam doar psihologie cu ei, eram Case Manager. Luam și dejghiocam toate problemele care apăreau pe parcursul detenției.

 

- Munca ta în penitenciar avea vreun efect asupra vieții tale dincolo de zidurile lui? Ai avut nevoie de mult timp, ca să te adaptezi sau ai intrat mai degrabă ușor în acest sistem?

 

Prima perioadă plângeam mult și des. La fiecare istorie, la fiecare situație. Pentru că în fața ochilor ți se desfășoară foarte multe drame și vezi că lumea este un loc foarte nesigur și multe lucruri sunt incorecte, nedrepte, și, în același timp, realizezi că nu poți face nimic pentru a schimba ceva. Apoi a urmat perioada în care am devenit foarte împietrită emoțional. „Ok, ai probleme. Și ce ce? Toate lumea le are. Nu ești tu buricul pământului.” Însă, cu timpul am învățat anumite mecanisme ca să-mi păstrez umanitatea și să pot fi receptivă la durerea altui om, dar, în același timp, să nu fiu co-dependentă de situație, să nu-mi asum mai mult decât aș putea să ajut, să nu mă transform într-un Dumnezeu, care o să facă dreptate la toată lumea. Cu timpul apare profesionalismul, când înveți să faci diferența între lucrurile pe care le poți schimba și lucrurile pe care nu le poți schimba. Am învățat asta în timpul lucrului cu oamenii și acum îi învăț asta, la rândul meu, pe oameni. Lumea e nedreaptă, dar tu poți face în această lume foarte multe, însă, nu totul. Trebuie să înveți să înțelegi aceste limite.

 

- Faptul că tu comunici de atâția ani, într-un mod constant, cu persoane care se află în detenție, ți-a modelat cumva caracterul?

 

Da. Foarte tare. De multe ori realizez că în lumea normală, în lumea reală, toate problemele cu care vin oamenii, toate situațiile prin care trec, mi se par mai puțin importante. Iată, de exemplu, să vină un beneficiar la mine sau un potențial client din rândul oamenilor obișnuiți, cu probleme obișnuite, pentru mine ele vor părea foarte nesemnificative, în raport cu alte situații de viață în care se află alți oameni. Contactul continuu cu suferința și durerea umană, adusă la extremă, te face foarte rigid la lucrurile normale și nu mai percepi viața normală ca pe una importantă. „Da, bine, aveți voi probleme, dar nu știți ce probleme au oamenii de acolo”, în așa fel. Mă confrunt cu ceea ce îmi este foarte greu să comunic cu oamenii care a interese cu mult mai pământești, cu mult mai normale. E destul de dureros pentru mine, deoarece nu am investit în partea asta de personalitate, foarte mult m-am dedicat lucrului. Dar lucrez acum la partea asta.

 

- Ai simțit vreodată că ai parte de un alt fel de comportament din partea deținuților, din cauză că ești femeie? A existat vreodată diferență de atitudine - poate te-au respectat mai mult doar de aceea că ești femeie sau, dimpotrivă, ți-au arătat mai puțin respect, de aceea că ești femeie?

 

Mai multă căldură emoțională primesc anume de la femeile aflate în detenție și faptul că sunt femeie, mă face să fiu mai apropiată de ele. Ele au o atitudine liberă, degajată în prezența mea. Le simt încrederea. Din partea bărbaților deținuți simt respect și o atitudine bazată pe faptul că este o diferență de gen între noi și toți au surori, mame , soții, pe care le respectă și le iubesc, dar au fost situații când faptul că sunt femeie nu a influențat nici într-un fel și dacă omul a vrut să-și expună părerea, indiferent de cine sunt eu, cum sunt eu, a făcut-o.

 

- Care a fost cazul, situația din cariera ta din sistemul penitenciar, care te-a marcat în mod special?

 

Pe mine foarte mult mă impresionează oamenii care, indiferent de situație, pot să-și păstreze demnitatea umană. Pentru mine aceasta este un criteriu de putere sufletească de neprețuit. Eroii mei au fost întotdeauna oamenii care nu s-au pierdut. De exemplu, Nelson Mandela. Eu nu știu, dacă aș putea așa. Pe mine mă inspiră astfel de istorii. Am avut odată un caz… Un tânăr, pe timpuri, deținut, lucrând din penitenciar, își acumula salariile pe contul său personal. Într-o zi a scris o scrisoare unei organizații care lucra cu copii cu dizabilități. Organizația, la rândul său, m-a contactat pe mine, eu cândva lucrasem cu ei, și mi-au spus că au o situație și nu știu cum să reacționeze la ea, dacă asta e legal, în general. Atunci am aflat că acel deținut le-a scris că vrea să le doneze bani. Ca urmare, le-am făcut legătură, între timp le-am explicat că deținuții au dreptul să doneze, că ei lucrează și au salarii. Apoi organizația respectivă i-a invitat pe deținuți să le facă o vizită, ceea ce s-a întâmplat în scurt timp. Pentru mine acest caz a avut o însemnătate mare. În penitenciare oamenii cel mai des consumă și atunci când oferă, și oferă necondiționat, e foarte emoționant.

 

- Ai avut situații în care te gândeai să pui punct activității în penitenciare?

 

Foarte des. Sunt probabil așa perioade de criză în viața profesională a oricărui om - când te epuizezi, când obosești, când înțelegi că faci foarte puțin în raport cu problemele care există, și înțelegi cât de neînsemnate sunt eforturile constante pe care le depui și, de fapt, tot sensul, toată misiunea vieții tale se reduce la a schimba foarte puține, ca și cum ai construi toată viața o casă, care încontinuu s-ar deteriora și asta e destul de traumatizant. Dar, în același timp, dacă încerci să măsori în altceva - da, tu faci foarte puțin pentru un întreg sistem, pentru o statistică, dar, în același timp, faci foarte mult pentru viețile oamenilor. Un om doi, șapte, nouă, zece, o sută - în viața lor am avut influență pozitivă. I-am ajutat altfel să vadă lucrurile, ceva să schimbe, ceva să facă, să-și schimbe anumite modele de comportament, i-am susținut la anumite etape când erau singuri și neprotejați de nimeni. Și, iată, în viețile lor rezultatul este vizibil și eu prin asta măsor munca mea. Acești oameni azi îmi sunt colegi, prieteni, oameni care au ajuns, la rândul lor, să mă susțină pe mine, care mă sună și mă întreabă cum îmi merge, dacă am nevoie de ajutor. Și asta foarte mult contează într-o activitate în care este foarte greu să măsori impactul pe care-l ai, dar, ca și oricare om, vrei să ai impact.

 

- Cum supraviețuiești într-un penitenciar, în Moldova? Cum supraviețuiește un deținut, în comparație cu o deținută? Există diferențe de viață în penitenciar pentru femei și pentru bărbați?

 

În linii generale, penitenciarele devin structuri tot mai orientate spre misiunea lor de bază - ca oamenii să se întoarcă în societate și să nu mai recidiveze. Ei se străduiesc să creeze tot mai multe oportunități pentru programe, pentru dezvoltare, pentru muncă. Problemă însă, e că eforturile doar a penitenciarelor nu sunt suficiente - li se alocă puține resurse, în plus moștenirea pe care le-a lăsat-o perioadă sovietică este grea - totul e distrus, ruinat, iar ei trebuie să mențină aceste construcții, în timp ce totul ar trebui demolat și construit de la zero. Toată munca de menținere a unor structuri care nu mai sunt funcționale, ia foarte mult efort. De aceea, penitenciarele se îndreaptă acum spre societatea civilă și solicită deschis ajutor, dar și spre sectorul business. La această etapă ei sunt gata să le ofere spații de producere și forță de muncă. Deja există o deschidere și o pregătire, ca penitenciarul să devină altceva decât pur și simplu patru pereți cu gratii și cu sârmă ghimpată.

 

- Cât este de pregătită societatea noastră să accepte astfel de schimbări și să accepte gândul că penitenciarul nu mai este un loc, cum spui tu, cu patru pereți și gratii, ci o etapă din viața unor oameni, care au comis infracțiuni, o etapă prin care trebuie să treacă și, la modul ideal, să se reintegreze în societate?

 

Deținuții sunt una dintre cele mai discriminate categorii sociale la noi. Și asta într-o societate unde, practic, în fiecare a doua familie găsești câte o persoană care a fost cândva în detenție. E foarte ciudat. Oamenii, însă, sunt diferiți. Sunt oamenii culți, care înțeleg că deținuții sau foștii deținuți fac parte din comunitate. El este vecinul meu și e ok. Sunt, însă, și oameni pentru care - atât timp cât problema deținuților nu-i atinge în mod direct - ea fie nu există, fie e percepută negativ. Vreau, totuși, să cred că situația este cu mult mai bună decât era acum 10 ani. Observ că tot mai mulți oameni, inclusiv potențiali angajatori, sunt mai deschiși spre a angaja foști deținuți. Mai mult decât atât - sunt angajatori care ar dori să vină în penitenciare și să angajeze pe loc, deoarece se confruntă cu lipsa forței de muncă. Dar dincolo de asta, faptul că o persoană a săvârșit o infracțiune, a plătit pentru asta și a revenit în societate, e liberă, cu drepturi egale, cum ar putea să mă afecteze? Că el iarăși ar putea săvârși aceeași infracțiune? Că sunt în zona de risc? Care ar fi problema?

 

- Statisticile arată că peste 50 la sută din foștii deținuți, recidivează. Care sunt motivele acestei rate atât de ridicate de recidivă?

 

Primul motiv ar fi că persoanele aflate în detenție nu sunt pregătite pentru libertate, pentru un mod de viață prosocial. De aceea, programele din penitenciare ar trebui să pună mai mult accent pe pregătirea de viață reală. Pe de altă parte, haideți să ne imaginăm că penitenciarele ar dezvolta niște programe de reintegrare socială ideale, unde deținuții și-ar dezvolta abilități extraordinare, dar dacă omul a stat 10 ani în penitenciar și nu are pe nimeni în libertate - nu are unde trăi, nu are studii, nu are loc de muncă și el iese în afara penitenciarului, încotro el o apucă? Dacă pe acest om nu are cine să-l ajute, el va trăi o zi-două la centrul de plasament de pe strada Haltei sau într-un centru de triere, între timp, se va decepționa, va încerca să caute de lucru și, probabil, se va ciocni cu reticență sau își va găsi prieteni care vor fi mai puternici decât dorința sa de a trăi o viață decentă și atunci el nimerește într-o zonă de mare risc. Mai ales, dacă este consumator de droguri sau de alcool; mai ales, dacă nu e la prima condamnare; mai ales, dacă a fost condamnat de foarte tânăr și nu cunoaște regulile unei societăți. Toate acestea creează niște dificultăți foarte mari și el automat se va întoarce la acel model care îi este clar, cunoscut și în care el se simte, cât de cât, om.

 

- Unde trebuie să se adreseze tinerii specialiști, bunăoară psihologii, care își doresc să lucreze cu persoanele aflate în detenție?

 

În primul rând la Administrația Națională a Penitenciarelor, care este organul abilitat să răspundă de toate penitenciarele și, respectiv, de angajări, de tot ce ține de integrarea tinerilor specialiști, în plus, ei iau și studenți la practică, organizează vizite pentru studenți în penitenciare. Din câte urmăresc pagina lor de Facebook, întotdeauna sunt în căutare de cadre. Și, desigur, că se pot adresa și în ONG-urile de profil.

 

- Ina, unde te vezi în viitor? Lucrând, în continuare, cu deținuții?

 

E cert că deocamdată nu mă văd nicăieri în altă parte, dar aș vrea să fac mai multe. Aș vrea ca activitatea mea să se reducă nu doar la activitatea din penitenciar, dar să ajungem să implementăm la nivel de organizație sistemul „Half Way Home”, să oferim un spectru întreg de servicii, ca să putem ghida mai ușor oamenii către procesul de reintegrare. Îmi doresc o continuitate logică, să fiu cu ei și în penitenciar, dar și la etapa eliberării. Să fiu parte din viața lor și dincolo de penitenciar.