Trei copii, o nepoțică, un câine, casă proprie, organizație proprie, un soț iubitor și șapte ani de viață cu HIV. Toate acestea sunt despre eroina noastră de astăzi – Inna Hilman (Biriucova), colaboratoarea Asociației Obștești ”Zdorovoe Budushee”, a Centrului noilor posibilități de protecție a sănătății și echității sociale ”Punct de sprijin” din orașul Tiraspol și una dintre participantele proiectului ”Devianța pozitivă”. Lectură plăcută!

 

Despre realizările de care poate fi mândră

Privind retrospectiv, pot cu toată fermitatea să spun că nu mi-am trăit viața în zadar. Am realizări de care pot fi mândră, este adevărat. Cel mai mult sunt mândră de familia mea, de copii, de căsnicia și activitatea mea obștească. Dintre regrete, probabil, cel mai mult îmi pare rău că nu am acordat suficient timp copiilor mei.

Despre trecut

Au fost timpuri când oamenii mă recunoșteau în transportul public – eram o adevărată vedetă! – concuram pentru echipa Moldovei, apoi pentru echipa URSS: eu sunt maestru internațional al sportului la acrobatică. Evoluările noastre se prezentau la televizor, comitetul sportiv era foarte mândru de noi, până și astăzi ei păstrează medaliile și cupele noastre. Când plecam la campionate peste hotare, ni se propuneau bani să rămâne acolo și să concurăm pentru țara lor. Și azil politic ne ofereau, și protecție, dar noi eram niște patrioți fermi. Eram mândri că reprezentăm URSS-ul.

Niciodată nu am regretat că nu am rămas acolo. Este bine acolo unde noi nu suntem. Aici este patria mea. Eu nu sunt dintre oamenii care fug de pe câmpul de luptă. Eu vreau să fac tot posibilul ca urmașii mei să fie mândri că s-au născut și au crescut aici. Vreau să fac tot posibilul ca oamenii din țara noastră să fie fericiți.

Da, eu am trăit cândva în Uniunea Sovietică. Astăzi trăiesc în regiunea Transnistria, însă îmi iubesc la fel de mult patria și muncesc pentru bunăstarea țării mele.

Despre proiectul ”Devianța pozitivă”

Pun mult suflet în acest proiect. Pentru mine este importantă fiecare întâlnire, fiecare ședință, fiindcă aici văd oameni ca și mine. Îmi doresc foarte mult ca fiecare dintre ei să se accepte pe sine însuși cu statut, să renunțe la autosondare sufletească care produce decepții și resentimente, ci să trăiască și ajute pe alții. Așa cum fac eu astăzi.

Despre statut

Eram dispusă și pregătită să-mi dezvălui statutul încă în anul 2011, doar că atunci nimeni nu avea nevoie de aceasta. Acum însă acest lucru va fi de folos nu doar persoanelor HIV-pozitive, ci și oamenilor obișnuiți. Nu vei fi bun pentru toți, știu aceasta cu certitudine, de aceea îmi dau seama că vor fi și reacții negative. Eu consider că dacă oamenii vorbesc despre cineva mai mult de două minute, înseamnă că această persoană reprezintă ceva. Și nu contează dacă oamenii vorbesc de bine sau de rău.

La unul dintre seminare am desenat un grafic al schimbărilor din viața noastră: am constatat că punctul extrem de jos al vieții mele a fost în momentul când am fost diagnosticată cu HIV. Aceasta s-a întâmplat în anul 2009. Pe atunci aveam 37 de ani. Cel mai mult îmi era frică atunci pentru copii, fiindcă după toți indicii ei ar fi trebuit să se nască cu statut. Ei însă erau sănătoși! Este curios că la mine însămi mă gândeam cel mai puțin. Presupun să sportul este de vină, fiindcă antrenorii se străduiau să suprime în noi conceptul de personalitate. Noi ne consideram în primul rând o celulă a societății. Doar la 40 de ani am ajuns să înțeleg că trebuie să acord timp și atenție și propriei mele persoane.

Administrez tratamentul ARV din anul 2009. Imunitatea mea nici nu crește, nici nu scade. Bineînțeles, să muncesc ca un cal la trei servicii cum făceam cândva nu mai pot fizic. Eu știu cu certitudine că astăzi, administrând tratamentului, poți trăi o viață lungă și fericită, doar să fie produs și distribuit gratuit.

Despre soț

Îmi este mult mai ușor că Șașa are și el HIV. Care este avantajul acestor relații? Niciodată nu apare gândul că îi produci inconveniente suplimentare omului de lângă tine. Nu te simți o povară. Uneori sunt momente când Sașa îmi amintește că trebuie să beau pastilele. De obicei mă telefonează și spune: ”Inna, pastilele!”.

Despre riscuri

Da, astăzi în Transnistria noi suntem expuși riscului să rămânem fără tratament ARV dacă Fondul Global se va retrage și va înceta finanțarea. Dar noi nu trebuie să ne așteptăm la anumite acțiuni din partea guvernului, fiindcă ei doar își fac partea lor și execută dispozițiile parvenite de sus. Noi ar trebui să ne mișcăm fundurile, să ne gândim unde și cum vom procura în viitor tratamentul, să prezentăm statului o soluție gata formulată, fezabilă. La aceasta nu se gândește nimeni până nu îl va afecta personal. Oamenii consideră că statul ”trebuie și este obligat”, dar, în același timp, nimeni nu vrea să facă ceva pentru îmbunătățirea propriei vieți. Cu regret, această mentalitate este o reminiscență din perioada sovietică care se dezrădăcinează foarte greu.

Despre aflarea în ”sistem”

Am fost într-un ”sistem” drastic de utilizare în jur de un an. Cu toate acestea, nu am fost dusă de val, fiindcă prioritatea mea dintotdeauna au fost copiii și bunăstarea financiară a familiei. Nimeni nu a văzut și nu a observat faptul că am devenit o utilizatoare, fiindcă eu eram, în primul rând, mamă și soție.

Cauza principală a dependenței mele a fost cel de-al doilea soț. Pentru noi drogurile se identificau cu odihna. Atunci când muncești mult, vrei apoi să te odihnești. Noi iată așa ne odihneam.

Mama mea spunea: ”Lăsați-o în pace. Când va vrea ea însăși, atunci se va lăsa”. Și mama avusese dreptate. La un moment dat, mă săturasem de toate acestea și m-am oprit.

Despre valori

Mama întotdeauna îmi spunea că cel mai important lucru în viață este familia. Atunci nu o înțelegeam, dar acum o înțeleg foarte bine. Orice s-ar întâmpla în familie, trebuie să ne străduim din răsputeri să o păstrăm, fiindcă familia va rămâne cu tine întotdeauna, în orice împrejurări. Aceeași atitudine mă străduiesc să o cultiv în fiicele mele, și anume faptul că familia te acceptă așa cum ești, orice ți s-ar întâmpla.

Deși, uneori este totuși mai bine să trăiești singură. Am înțeles aceasta când m-am căsătorit la 17 ani, în luna a șaptea de sarcină. Peste patru luni de căsnicie am divorțat. Atunci mi-a fost mai ușor să trăiesc singură.

Despre fericire

În tinerețe fericirea mi-o produceau emoțiile. Eram fericită când îmi erau recunoscute meritele, când mi se spuneau cuvinte de mulțumire, când îmi stabileam scopuri mature. Acum pentru mine fericirea este să vad clar calea pe care trebuie să merg mâine și în viitor. Astăzi pentru a fi fericită am nevoie de mult mai mult decât la 17 ani. Spre exemplu, îmi doresc rezultate vizibile ale muncii mele și schimbări în bine în țara mea; siguranța zilei de mâine, și nu doar pentru mine, ci și pentru copiii, nepoții mei, pentru societate în general.

Pot cu certitudine să spun că sunt o mamă fericită. Am avut foarte mare noroc cu fetele mele. Nici nu știu cui să mulțumesc pentru aceasta.

Despre fiice

Îmi amintesc seara când am văzut-o pentru prima oară pe fiica mea în stare de ebrietate narcotică. Doar atunci am înțeles cât de mult mi-a prins bine experiența mea de utilizare a drogurilor, fiindcă pot imediat să-mi dau seama când omul este drogat.

Când am văzut-o cu pupilele dilatate și cu privirea fixă, m-am îngrozit, fiindcă știam ce consecințe pot urma. Am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru ca fiica mea să nu se mai atingă de droguri. Astăzi nu-mi fac griji pentru ea: este deja matură, are propria familie, un soț care o iubește, un copil.

Cealaltă fiică nu s-a confruntat cu această problemă, probabil datorită faptului că și-a făcut atunci foarte multe griji pentru sora sa. În plus, ea a văzut prin ce am fost nevoiți să trecem cu toții. Astăzi are și ea o familie și le merge foarte bine.

Mezina, Alina, va împlini la primăvară șase ani. Ea merge cu noi la toate training-urile, la toate ședințele și adesea ne spune: ”Eu vreau ca și la noi, la grădiniță, să fie asemenea exerciții” (zâmbește). La cei cinci ani și jumătate ai săi, ea însăși ar putea să țină o lecție despre dauna drogurilor și profilaxia HIV.

Toate fetele meu știu că am HIV. Nu am avut în familie nici un fel de isterie în privința aceasta. În familia noastră nu este primit să ne împovărăm unul pe celălalt cu problemele noastre. ”De ce nu mi-ai spus până acum? Pur și simplu nu am vrut să te întristez”, aceasta este despre noi.

Despre oameni

Cel mai mult apreciez în oameni prezența unor valori puternice, de neclintit, o verticalitate interioară fermă. Nu îmi plac oamenii – cameleon care spun una, gândesc alta, povestesc cu totul altceva. De asemenea, nu-mi plac oamenii care se vând, care își calcă principiile și se schimbă în dependență de circumstanțe.

Despre planuri de viitor

Pentru următorii 3 ani am următoarele planuri: să finisez construcția casei cu două nivele; să-i cumpăr soțului un jeep ca să fie satisfăcut; să deschid o infrastructură complexă pentru persoanele din păturile marginalizate; să lansez o afacere socială care va funcționa și va acoperi prin veniturile pe care le va aduce toate serviciile finanțate astăzi de către Fondul Global, În plus, afacerea socială va permite să ridicăm nivelul socio-economic al oamenilor asigurându-i cu locuri de muncă.

Deși, atunci când îmi deschid ochii dimineața, planurile mele sunt mai aproape de pământ: să-mi beau pastilele, să-mi hrănesc câinele, să pregătesc dejunul, să trimit copilul la grădiniță.

Despre sensul vieții

Pentru mine sensul vieții este să-ți realizezi misiunea. Iar dacă realizarea misiunii, pe lângă toate, îți produce plăcere, precum este cazul meu, atunci consideră că ai avut noroc să te naști pe această lume!

Interviul a fost realizat în cadrul proiectului ”Prototipul abordării inovative a devianței pozitive a femeilor și bărbaților care trăiesc cu HIV în Moldova”. Proiectul își propune drept scop reducerea nivelului de stigmă și discriminare față de persoanele care trăiesc cu HIV prin implementarea prototipului devianței pozitive în vederea creșterii numărului de PHS care trăiesc cu HIV deschis, fără a-și ascunde statutul. Proiectul este finanțat de organizația ”UN Women”, fiind implementat de către Asociația Obștească ”Inițiativa Pozitivă”.

 

Text, foto: Elena Derjanschi