img
Ghenady Roshupkin: Când am fost diagnosticat cu HIV, câțiva dintre prietenii mei mi-au spus: ”Suntem alături de tine”. Majoritatea însă a spus: „Ei bine, îmi pare rău, la revedere” 10 Оctombrie 2014

La începutul lunii septembrie, în vizită la Chișinău a venit expertul internațional în dezvoltarea organizațiilor comunitare, Ghenady Roshupkin. Timp de patru zile Ghenady a împărtășit secretele și legitățile unei planificări eficiente a strategiei ONG cu participanții trening-ului, după care a acceptat să ne ofere un interviu. Conversația a fost destul de lungă, foarte personală și deosebit de temerară.

Ghenady, să începem cu principalul aspect: cum s-a desfășurat trening-ul de dragul căruia sunteți în Moldova?

Este prea devreme să discutăm despre rezultatele lui, însă aș putea să împărtășesc câteva impresii: în opinia mea, trening-ul s-a desfășurat bine, în sensul că participanții au fost interesați de lucrurile care s-au pus în discuție. În plus, noi nu am lucrat în formatul ”cel mare și deștept învață ceva pe cei mici și prostuți ”, nu. Trening-ul a fost, mai degrabă, o ședință de lucru și mie un asemenea format îmi place mai mult. Toți participanții trening-ului sunt persoane cu propria experiență și, adesea, cu o experiență substanțială. Cu asemenea persoane întotdeauna este plăcut să stai pe poziții egale la masă, pentru că într-o astfel de situație eu nu doar ofer ceva, ci și primesc.

Tema trening-ului desfășurat – planificarea strategică. Cât de important este acest aspect în activitatea ONG-ului?

10649533_834290499917571_5927443579875887969_n
Planificarea strategică este importantă, pentru că ea determină stabilitatea activității ONG-ului. În cadrul planului pe care îl întocmim noi luăm în calcul eventualele riscuri cu care ne putem confrunta pe parcursul activității. Respectiv, noi întreprindem anumite acțiuni în prealabil, pentru a reduce aceste riscuri. Planificarea strategică este deosebit de importantă pentru colectarea de fonduri, întrucât oferă un termen mai mare pentru căutarea potențialilor donatori. Dacă avem un plan de perspectivă pe trei ani, toate lucrurile necesare pentru cel de-al treilea an le vom pregăti încetul cu încetul, în baza planului deja la începutul celui de-al doilea an. Aceasta este o abordare complet diferită comparativ cu planificarea situațională, când organizația pur și simplu reacționează la ceea ce se întâmplă.

Pe de altă parte, planul strategic este o chestiune care va fi o reușită doar în acea organizație care a parcurs deja anumite etape în dezvoltarea sa. De exemplu, când sunt soluționate toate întrebările privind leadership-ul și scopurile principale ale activității comune a oamenilor în cadrul organizației. Nu trebuie să uităm, că planificarea strategică, asemenea lingurii din proverbială zicătoare, va fi oportună atunci când există necesitate. În caz contrar, eforturile și timpul irosit nu vor fi justificate.

Ghenady, la astfel de trening-uri vorbiți deschis despre statutul Dumneavoastră HIV sau aceasta nu este neapărat necesar?

La acest trening nu a fost o astfel de necesitate, deoarece subiectul principal s-a referit doar indirect la comunitatea din care aș putea face parte. Anul trecut însă am fost co-prezentator al unei întruniri foarte interesante pentru colaboratorii agențiilor ONU în Asia Centrală, scopul căreia a fost să le ofere acestora posibilitatea de a înțelege mai bine persoanele vulnerabile la HIV, să le cunoască personal, să înțeleagă mai bine necesitățile lor. La această întrunire, colaboratorii ONU au stat la aceeași masă cu femeile implicate în prestarea serviciilor sexuale, utilizatorii de droguri și persoane care trăiesc cu HIV, printre care eram și eu. La această întrunire eu mi-am dezvăluit statutul HIV, pentru că se potrivea momentului și locului.

După această întrunire, au fost oameni necunoscuți care să se apropie pentru a Vă îmbrățișa, de exemplu, sau să spună ceva de felul ”Și eu am HIV” și să Vă mulțumească pentru sinceritate?

10406870_834290016584286_4353817530502996430_n

Înainte se apropiau, dar aceasta a fost relativ demult. Pentru că atunci, 10-15 ani în urmă, acest subiect era nouă. Îmi amintesc că venisem într-un oraș rusesc unde am organizat un seminar pentru medici privind consultarea pre și post testare la HIV. Păi iată, după seminar, s-a apropiat de mine un medic de la Centrul SIDA și îmi spune: ”Ghenady, Vă supărați dacă eu vă voi examina?”. S-a dovedit că ea nu a avut niciodată pacienți cu infecția HIV și avea nevoie de cât de puțină practică. Eu am acceptat. Sper că această experiență i-a fost de folos cumva.

Acum, când aveați deja o anumită autoritate, experiență, un nume, Vă mai confruntați cu discriminarea?

Nu știu. Știu doar cu certitudine că și acum mă simt neconfortabil în anumite situații. Poate este mai degrabă așteptarea stigmei din partea celor din jur, care și-a lăsat amprenta din primii ani. Bineînțeles, că aceasta s-a atenuat semnificativ, dar oricum uneori mă prind la gândul că mă simt puțin încătușat în anumite situații.

De exemplu, în cabinetul stomatologului, da?

Spre exemplu. Când mă doare un dinte, eu până acum mă gândesc dacă pot merge la centrul SIDA sau pot liniștit să mă duc la o policlinică obișnuită. În acest context, o altă întrebare: dacă merg la policlinică, trebuie oare să le spun că am HIV sau nu? Deși, pe de altă parte, eu sunt cel care trebuie să mă interesez în ce măsură medicul mă protejează, și nu să-l avertizez din prag: ”Fiți mai atent cu mine”.

Sau ”Îmbrăcați două perechi de mănuși?

Nu-nu, afirmații de felul acesta nu-și au locul. Este un mit răspândit ca și subiectul despre 2 prezervative care, chipurile, protejează mai eficient. A fost demonstrat că 2 prezervative îmbrăcate încep să se frece unul de altul și se rup mai repede. Cu mănușile e o altă istorie: când medicul își pune două perechi de mănuși, scade sensibilitatea și el începe să acționeze mai dur și mai brutal. Respectiv, crește riscul deteriorării mănușii de marginea dintelui din cauza sensibilității diminuate etc.

Diagnosticul Dumneavoastră v-a afectat cumva caracterul?

E greu de spus, pentru că am fost diagnosticat la 18 ani. La acel moment eram doar un adolescent și nu pot spune ce ar fi crescut din mine dacă nu aș fi avut acest diagnostic.

10600417_834289696584318_2996162767510660301_n

În broșura ”Ai grijă de tine” Dumneavoastră scrieți că cel mai important lucru care se schimbă după stabilirea diagnosticului este atitudinea față de sine și atitudinea altora față de tine. Cum s-a schimbat atitudinea Dumneavoastră față de propria persoană și cum au început să se comporte cei din jur după ce ați aflat că aveți HIV?

Mie mi se pare că am început să fiu mai atent față de mine însumi, am început să mă înțeleg mai bine și ceea ce simt. În ceea ce ține de prieteni, ei s-au divizat brusc în 2 categorii: o mică parte a spus: ”Suntem alături de tine”, dar majoritatea au spus: ”Ne pare foarte rău, la revedere”. Această atitudine este determinată nu doar de frica infectării sau altceva de felul acesta, cât mai degrabă de lipsa pregătirii pentru durerea altuia, fie aceasta și potențială. Or, dacă o persoană nu este pentru noi un prieten apropiat și prețios, de regulă, nu prea arzi de dorința de a suporta durerea persoanei respective.

În broșură ați menționat, de asemenea, interviul Dumneavoastră în cadrul emisiunii ”Tema” cu Vlad Listiev. Cum de ați ajuns acolo și ce impresii v-a produs?

M-a telefonat managerul programului lui Vlad. Eu am acceptat imediat, pentru că îmi era interesant și plăcut. Vlad Listiev întotdeauna mi-a plăcut atât ca persoană, cât și ca prezentator TV. După emisiune nu am regretat niciodată că am acceptat invitația. La acea emisiune, pentru prima oară de când trăiam cu infecția HIV, am simțit că omul din fața mea nu doar că nu se teme de mine, ci comunică foarte calm cu mine, îmi adresează întrebări interesante, care nicidecum nu afectau demnitatea mea. M-am simțit foarte confortabil cu el. Singurul lucru pe care l-a făcut teatral, pentru cameră – mi-a strâns public mâna.

10394491_834290476584240_5901692675478989303_n

Scrieți mult despre faptul că o persoană care trăiește cu HIV trebuie neapărat să aibă grijă de sine. Dumneavoastră cum o faceți?

Eu nu prea mă încadrez în omul de tipul sistemului, nu trăiesc după ore strict prescrise. Însă una dintre regulile care mă ajută – să fiu atent la mine însumi. De exemplu, dacă doresc un pepene verde, înseamnă că trebuie să îl mănânc.

Totuși aveți oricum anumite obiceiuri sănătoase?

Dimineața beau unu – două pahare de chefir. Este folositor, chefirul reduce unul dintre efectele adverse ale tratamentului ARV pe care îl primesc. În plus, chefirul e și gustos, respectiv, îmi produce satisfacție.

Dar când Vă doare ceva, ce faceți?

Mă sperii. Aceasta este o reminiscență din timpurile când abia aflasem despre diagnosticul meu. Și acum, dacă am febră mai mult de trei zile sau ceva de felul acesta, din mintea mea iese un vierme gras și-mi spune: ”Gata, Roshupkin, toate au un sfârșit…”. Dar eu știu din experiență că îmi va fi frică o zi-două și apoi toate vor reveni la normal, eu voi trăi mai departe, voi face tratament și mă voi ocupa de treburile mele cotidiene. Totuși prima reacție oricum este și ea trebuie depășită.

Dar, în cele din urmă, Vă adresați la medic?

Bineînțeles. Deși nu îmi prea place să merg la medic și medicul care mă curează este o persoană foarte plăcută și profesionistă.

Probabil sunteți prieteni?

Înțelegeți, medicul este persoana care este remunerată pentru faptul că lucrează cu mine. În plus, medicul este un om care nu poate chiar totul. De la prieteni însă așteptăm multe. Relațiile prietenești și adresarea după ajutor profesional în instituțiile de stat sunt două lucruri diferite.

Ghenady, să vorbim puțin despre ceea ce ați făcut până în anul 2001, când ați început să primiți tratamentul ARV. Ați fost doar cumva tratat?

Nu. Medicul meu mi-a propus să încep tratamentul cu un an jumătate înainte de momentul când am început să administrez TARV, pentru că analizele erau rele. Adică ei i-a luat un an jumătate pentru a mă convinge că eu am nevoie de aceasta.

10614400_834290933250861_7672519167628675119_n

În unul dintre interviuri afirmați însă că până în acest moment ați fost internat periodic în spital. De ce ați făcut-o?

Potrivit regulilor din acea perioadă, o persoană care trăiește cu HIV trebuie să fie examinată regulat. În acei ani spitalul nu era doar un spital cu secție de boli infecțioase, ci era și locul unde puteai să cunoști oameni asemenea ție. În acest spital te simțeai mai protejat, un loc unde nu era nevoie să te ascunzi de nimeni. Atunci când am realizat că nu mai am nevoie de acest club, am încetat să mă mai internez și am trecut la investigații medicale ambulatoriu.

Când ați aflat că aveți HIV, nu ați simțit îndemnul de a scrie o listă de lucruri pe care trebuie să reușiți să le faceți până la presupusul final?

Am avut asemenea îndemn, însă îmi amintesc că am încetat să o fac la etapa schițării meniului pentru propriile funeralii. Pur și simplu nu am reușit să decid ce anume să aleg.

Ați avut cazuri când ați regretat că aveți HIV?

De multe ori.

Dar momente când ați fost recunoscător pentru aceasta?

Cred că nu. Boala este un obstacol pe care eu îl depășesc și sunt bravo. Însă acest obstacol îmi fură mult timp, eforturi, mă lipsește de multe posibilități, cum aș putea să mă bucur de aceasta?

Ok. Împărtășiți-ne experiența Dumneavoastră, cum Vă relaxați, cum Vă debarasați de stres?

Mie îmi reușește destul de bine să planific, deși eu permanent încerc să perfecționez această capacitate. Pentru că planificare este unul dintre cele mai bune instrumente care te ajută să eviți stresul. Odihna trebuie și ea planificată. Dacă știu că mă așteaptă o perioadă îndelungată de muncă tensionată, după aceasta prefer să plec la odihnă undeva. Îmi place foarte mult să călătoresc la Lvov, este un oraș extraordinar de frumos și plăcut. Sexul este un alt remediu care poate zilnic înlătura sau atenua tensiunea. O viață sexuală bună este principial importantă. Și îmi mai place foarte mult să gătesc, însă doar pentru oamenii pe care îi iubesc.

Elena Derjanschi

Comunitatea terapeutica in Moldova - Positivepeople.md