img
„Eu tot timpul le spun părinţilor plecaţi la muncă peste hotare – copii au nevoie mai mult de prezenţa voastră decât de o pereche nouă de încălţăminte”. 22 Februarie 2018

În fiecare zi, aproximativ 100 de persoane părăsesc Moldova pentru totdeauna. Rata natalităţii scade în ţară, mortalitatea creşte, nivelul de trai lasă mult de dorit. Într-un cuvânt, totul e rău. Da, nu chiar totul. Am găsit trei familii, în două dintre care cresc trei copii, iar în cea de-a treia – şase. Toate cele trei familii sunt din diferite oraşe – Chişinău, Rîbniţa şi Comrat. Toate cele trei familii nu vor să plece peste hotare. Ele nasc copiii aici şi încă speră la un viitor mai bun. Iar noi dorim ca speranţele lor să fie justificate.

 

17990366_1327935090589440_6792126716955241267_o

27994015_1968202359876032_1518301350_n

Carolina Deceva, fondatorul organizaţiei ADEPT, Comrat, UTA Gagauzia

Copiii: Olga – 26 ani, Rostislav – 19 ani, Andrei – 18 ani, Maria – 16 ani, Veaceslav – 10 ani, Elizaveta – jumătate de lună.

Primii trei

Am născut primul copil la vârsta de 19 ani. Am absolvit şcoala, apoi am fost admisă la Universitatea din Comrat la facultatea de contabilitate şi management. Acolo, în Comrat, l-am cunoscut pe actualul meu soţ Grişa, ne-am căsătorit şi, la un an după nuntă, s-a născut primul nostru copil, Rostislav. După naştere, am continuat să învăţ. Până la trei luni mi-a fost permisă frecvenţa libera, apoi lăsam copilul ori la mama mea ori, cu soacra. Iar eu îmi continuam studiile. Am absolvit numai trei ani universitari, deoarece studiam pe bază de contract, şi când a situaţia financiară a devenit dificilă a trebuit să renunţ.

Mi-am reluat studiile acum 8 ani, la vârsta de 30 de ani. Am absolvit ciclul de licenţă, apoi 5 ani am studiat la o specialitate dublă, în acest an absolvesc masteratul, scriu teza de master. A doua specialitate am ales-o pentru suflet este pedagogia şi lucrul cu copiii.

După naşterea lui Rost, nu ne-am gândit mult timp, eram tineri şi verzi, şi la un an şi o lună s-a născut deja al doilea copil, Andrei.

Cu primul copil, am avut o toxicoză foarte gravă până la 4,5 luni. Nu puteam să mănânc deloc. Cel puţin o dată pe lună, eram internată spital pentru păstrarea sarcinii. A doua naştere a fost mai uşoară. În timpul celei de-a doua sarcini, soţul meu şi cu mine ne ascultam mai mult pe noi înşine şi pe mai puţini medicii. Sarcinile ulterioare au trecut foarte simplu – am rămas însărcinată, am născut şi gata.

La doi ani după Andrei, s-a născut Maşa. Atunci ne doream foarte mult o fată, dar medicii avea dubii, ne spuneau că avem rhesus diferit, diferenţa de vârsta fiind de 6 ani şi este puţin probabil să avem o fată. De aceea, când am aflat că vom avea o fată, eram foarte fericiţi şi imediat numele era gata. Maşa a fost numită în cinstea mamei lui Grişa.

Lucrul

Când Rost, Andrei şi Maşa au crescut, i-am dat la grădiniţă şi eu m-am angajat la serviciu. La început eu cu soţul lucram amândoi într-un magazin de piese de schimb şi electrocasnice. Era dificil, în general, atunci era dificil pentru toată lumea să lucreze. Mai târziu, am lucrat la o agenţie de turism, mereu am visat că voi scrie bilete şi pentru mine (râde). Apoi mi-am dat seama că trebuie să învăţ, pentru că pretutindeni îmi solicitau diploma. Când Maşa avea 8 ani, Andrei 12 şi Rost 13, m-am înmatriculat la studii.

În 2007, a apărut al patrulea copil – Slavca. Cu el am putut continua studiile, uneori îl lăsam cu fraţii şi surorile. Aveam 28 de ani. Când am rămas însărcinată, împreună cu Grişa am decis că neapărat trebuie să fie fată şi până în 36 de săptămâni am crezut că purtam o fată şi doar cu câteva săptămâni înainte de naştere s-a dovedit că va fi băiat. Eram în stare de șoc, cel mai mult s-a întristat Maşa, pentru ea era o tragedie. Am trecut şi peste aceasta. Acum ea este fericită, pentru că recent a apărut al cincilea copil Elizaveta.

Intervalul dintre naşterea lui Slava şi a Elizavetei, pentru mine a fost o perioadă de creştere profesională, când eu învăţam, mă dezvoltam, lucram cu copii, apoi m-am angajat la „Bias Gul” şi mai târziu la Centrul Social. Pentru mine a fost perioada de realizare.

Dar Grişa insista, plus anii trec şi noi am decis să-l naştem şi pe cel de-al cincilea. Acum sunt în concediu de maternitate şi mă bucur de faptul că pot să întâlnesc copilul când vine de la şcoală, să luăm prânzul împreună, deoarece mai înainte ne întâlneam doar la cină.

Medicii

Diferiţi medici au o atitudine diferită. Când am venit la ginecolog cu cea de-a cincea sarcină, ea a început cu cuvintele: „Înţelegeţi copilul are nevoie de părinţi tineri, v-aţi gândit câţi ani veţi avea când copilul va avea 15 ani?”. Am venit acasă întristată, la care soţul mi-a spus: „Te vei duce la ea încă o dată şi-i vei spune – dacă vă veţi indigna, vom naşte până la vârsta de 45 de ani şi toate sarcinile vor fi monitorizate de dumneavoastră” (râde).
Pe Liza am născut-o la Chişinău. Toţi copii mei au fost alimentaţi artificial. Numai Slava a fost hrănit natural până la vârsta de un an. Restul a crescut cu amestecuri, nu este nimic în neregulă cu aceasta.

Olea

În 2003, când Maşa era mică, şi noi aveam doar trei copii, noi am trecut cu traiul în Ceadîr-Lunga pentru realizarea muncii sociale. Am fost contactaţi de nişte persoane care s-au oferit să sponsorizeze cantină socială pentru copiii din localitate, şi am fost de acord să facem acest lucru. Am găsit o încăpere, o fostă fabrică de prelucrare a cărnii, am închiriat-o şi au deschis cantina socială. Eu pregăteam mâncarea, aveam 10-12 copii, ei veneau, luau prânzul, apoi ne jucam, făceam temele împreună.

Copiii au fost găsiţi la autoritatea locală de tutelă. La început erau aduşi de profesorii din şcoala, care se afla în apropiere, apoi copiii veneau singuri la noi. Printre ei era şi Olea. Din vecini, am auzit că mama ei bea foarte mult, fata era îngrijită de bunica oarbă, care încă o apăra pe Olea de mama alcoolică şi de prietenii ei. În decembrie 2003, bunica a decedat, iar Olea a rămas singură. Mama a lăsat-o acasă singură, a plecat şi nu s-a arătat timp de două săptămâni. Copilul a venit la noi singur, acasă nu era lumină, nici gaz, nici încălzire. A fost groaznic. Noi nu ne-am gândit mult timp, am adus-o imediat în familie. Nu aveam super-condiţii, dar în aceeaşi zi, Grişa a mers la ea acasă, i-a luat lucrurile, manualele şi ea s-a mutat la noi. După ceva timp am perfectat actele, mama a fost lipsită de drepturile părinteşti şi noi am devenit tutorii ei.

Pe atunci lucram la o grădiniţă, Grişa lucra la şcoală de pictură şi abia de ne ajungea să ne acoperim cheltuielile. Ne-am întors la Comrat, deoarece bunica lui Grişa ne-a lăsat casa după decesul ei. Acum trăim în ea.

Copiii au avut o reacţie buna la apariția Olei. Mai dificil a fost cu adulţii – părinţii, rudele, toţi ne întrebau: „De ce vă mai trebuie încă unul? Nu vă sunt suficienți ai voştri?” Dar nu am regretat niciodată această decizie.

Viaţa

Când ne-am întors la Comrat, Grişa a încercat să deschidă un atelier de tăiere a sticlei, eu lucram la un magazin alimentar – de la şapte şi jumătate dimineața şi uneori până la nouă seara. Şi nu trebuia doar să vinzi, câteodată trebuia să car produsele din depozit. Eram foarte epuizaţi, dar trebuia să vin seara acasă, şi să pregătesc cina pentru copiii. Olea ne ajuta foarte mult, putea să gătească cina, să-i ajute pe copiii mai mici să facă temele.
La noi totul era simplu – copiii înţelegeau că nu ne putem permite unele lucruri. Până acum, dacă doreau să cumpere ceva, iar noi nu aveam posibilitatea le spunem: „Vom cumpăra altă dată”, ei răspund imediat: „Bine”. Nu există certuri din cauza faptului că nu putem cumpăra ceva.

Întotdeauna gătim pentru câteva zile înainte, de exemplu, o cratiţă mare de ciorbă. La micul dejun a fost mereu lapte, părinţii aveau vacă, ne trimeteau lapte, brânză, smântână, găteam terciuri, laptele cu biscuiţi era un deliciu pentru noi.

La Anului Nou, întotdeauna ne străduiam să cumpărăm câte un cadou pentru toată lumea, întotdeauna câte ceva pentru fiecare separat, încerca, să respectăm individualitatea fiecăruia.

Am trăit în două camere, într-o cameră dormeau copii în paturi suprapuse. Iar noi a parte în dormitor. Apoi am construit o anexă, cu o cameră separată în care trăieşte Andrei. Maşa şi Olea trăiau în altă cameră, Rost cu Slava în a treia. Eu cu Grişa ne-am mutat în dormitorul cel mic. Eu nu înţeleg pentru ce oamenii au nevoie de un dormitor mare, doar vii târziu noaptea şi cazi răpus de oboseală (râde).

Astăzi, Olga s-a căsătorit deja şi locuieşte separat. Maşa studiază la Congaz şi vine acasă doar la sfârşit de săptămână. Cu noi locuiesc doar băieţii şi micuţa Liza.

Ajutorul

Când îi aveam doar pe Rost şi Andrei, trebuia la fiecare şase luni să perfectăm actele pentru primirea alocaţiei pentru copii. Atunci se achita câte 25 de lei pentru fiecare copil. O dată, când am venit cu actele, una din asistentele sociale a spus „Naşteţi copii, apoi mergeţi şi cerşiţi ajutor”. Atunci a fost pentru ultima dată când am fost acolo. Apoi un timp am primit o alocaţie în sumă de 150 lei pe lună ca fiind tutori ai Olei. Anul acesta ni s-a spus că avem dreptul la o compensaţie de 350 de lei în perioada rece, pentru încălzire. Mă bucură că măcar nu avem datorii faţă de stat (râde).

Acum, Grişa lucrează ca profesor la şcoala de arte, în afară de aceasta mai face şi lucrări de construcţie – reparaţii, design, chit decorativ. Mai pictează, dar este greu să câştigi bani doar pictură.

Venitul nostru pe lună este de aproximativ şapte – opt mii de lei. Pentru a economisi pe gaz pe timp de iarnă, aceasta este cea mai mare cheltuială, anul acest încălzim casa cu lemne. Nu putem spune că trăim în lux, dar nici flămânzi nu suntem.

Ce ne ajută să trăim şi să mergem înainte? Noi înţelegem că aceasta este viața. Avem vise, dorinţe, uneori ne pare rău că nu putem da copilului ceea ce le pot oferi alţii. Dar noi le putem da ceva mai mult decât valorile materiale. De exemplu, să-l educăm să fie om. Noi nu mâhnim când la micul dejun avem doar posmagi sau covrigi cu ceai, nu a existat niciodată o problemă din cauza asta. Nu avem isterie atunci când la cină e doar mămăligă.
Este mai important să îi învăţăm pe copii să fie săritori la nevoie, să ajute. Ei ştiu că pot să dea uniforma sportivă şi ghetele lor pentru fotbal altor copii din familii care trăiesc chiar mai rău decât noi. Astăzi, băieţii mai mari au început să lucreze, Rost a fost la mare anul trecut, Andrei întotdeauna economiseşte pentru ceva.

Copiii

Rost este un băiat de companie, comunicabil. Andrei e o persoană care preferă să stea acasă, nu-i plac companiile, oaspeţii, el trebuie să aibă lucruri personale. Are o atitudine grijulie faţă de lucruri, are mai multe colecţii. Maşei îi place să comunice şi să gătească, mai ales copturi – torturi, plăcinte, cornuleţe. Când vine acasă ne face ori clătite ori o plăcintă. Doreşte să deschidă o cafenea pentru copii, iubeşte foarte mult copiii. Deja al doilea an face dansuri.

Slavca mai mult e un copil de casă, îi place să stea în faţa calculatorului. Îi place foarte mult când ne strângem cu toţii. Toţi copiii desenează forte bine.

Olea locuieşte separat, a absolvit colegiul, a devenit asistent social şi am angajat-o în centrul social. Vara trecută, a fost înmatriculată la universitate la administraţie publică, învaţă la frecvenţă redusă.

Regulile în familie

Copiii sunt capabili să compătimească şi nu se tem să intervină. Acesta este principalul lucru pe care i-am învățat. Când Ros a venit într-o zi cu un nas rănit, l-am certat mai întâi, iar apoi i-am spus: „Eşti bravo, aşa trebuia să procedezi”. Este important pentru mine ca ei să nu trăiască numai pentru ei înşişi.

Cel mai important lucru este să-i oferi copilului dragoste. Întotdeauna le spun părinţilor plecaţi la muncă peste hotare, copiii mai mult au nevoie de voi decât de papuci noi.

Ne respectăm reciproc – aceasta este prima şi principala regulă din familie. Dacă cineva se odihneşte acasă, toată lumea se comportă liniştit. Ne sprijinim reciproc şi încercăm să ajutăm. În familie, este foarte important respectul faţă de cei mai în vârstă. Când mergem la bunici, scuzele precum „Sunt obosit, voi sta la calculator” nu sunt acceptate. Este o familie şi este important ca relaţiile de familie să fie menţinute. Nu permitem să râdem de cineva, nu e bine. La toate sărbătorile, zilele de naştere, ne strângem cu toţii împreună.

Desigur, sunt o mamă fericită: să ai atâţi copii şi cum sunt ei … ei multe ne-au învăţat…

IMG_8101

Ecaterina Nejurenco, casnică, Chişinău.

 

Copiii: Aliona – 13 ani, Miroslava – 10 ani, Vladislav – 8 ani.

Aliona

Am născut primul copil la vârsta de 19 ani. În acel moment eram căsătorită, doream foarte mult un copil. Naşterea a fost uşoară. Eram în al nouălea cer de fericire atunci. Astăzi, Aliona merge la şcoală de muzică, face vocal, dansează, cântă la pian. Suntem prietene adevărate. Când i se întâmplă ceva, ea vine imediat la mine: „Mamă, trebuie să vorbim”, las totul şi discutăm.

Recent mi-a spus: „Mamă, pot să nu mă căsătoresc atât de devreme, ca tine?”. Am râs. Mă bucur că pe primul loc la ea sunt studiile, vrea să aibă studii bune, astfel încât profesia să poată aduce bani. Iar apoi restul.

Miroslava

Pe Miroslava am născut-ă la vârsta de 22 de ani, nu am panificat-o, dar am fost foarte fericiţi. Sarcina a evoluat normal, analizele erau bune. În ajunul naşterii, am avut dureri abdominale, au fost crampe, iar când m-am dus la toaletă, mi s-au rupt apele, iar Miroslava pur şi simplu a căzut în mâinile mele, chiar acolo în baie. Totul sa întâmplat în 15 minute, ambulanţa nu a reuşit să ajungă.

Când, în cele din urmă, ambulanţa a sosit, eu am fost dusă la un spital, iar fiica mea a fost dusă la altul. Nu ştiu ce s-a întâmplat acolo. Ea a fost adusă peste câteva ore. Noi, cum se cuvine, am petrecut trei zile în spital, au fost efectuate toate vaccinele, până la şase luni totul a fost bine. La şase luni, când copilul trebuia să se aşeze, acest lucru nu s-a întâmplat. Eu am început să-mi fac griji, am fost la doctori şi de fiecare dată mi se spunea că nu e nimic grav, este doar o întârziere în dezvoltare. Miroslava nu s-a aşezat nici în opt luni, nici la un an.

La vârsta de doi ani a fost diagnosticată cu paralizie cerebrală infantilă şi epilepsie. I-au fost prescrise o mulţime de medicamente care o transformau pe Miroslava într-o legumă. De îndată ce încetam să i le dau, copilul se schimba. A început să meargă la vârsta de trei ani, tot atunci a început să mănânce normal. Acum are 10 ani, însă dezvoltarea ei mentală s-a oprit la vârsta de aproximativ un an şi jumătate – doi ani, iar dezvoltarea ei fizică este cea a unui copil de patru ani.

Când am mers cu ea la Moscova pentru examinare (Miroslava a suferit o intervenţie la rinichi – nota red.), acolo ni s-a spus că la gât este comprimat nervul care răspunde pentru dezvoltarea creierului, dar operaţia ar putea fi făcută doar peste câţiva ani. Vom face această intervenţie, am început deja să strângem bani pentru ea.

Anterior, din cauza epilepsiei, avea până la 200 de accese pe zi, acum s-a liniştit. Ştie să distingă culorile, îi place să răsfoiască cărţile, poate spune „Mama, tata, ia”. Iar când vrea ceva, mă conduce şi îmi arată cu mâna. Am încercat să o duc la o grădiniţă, dar nimeni nu vrea să-şi asume responsabilitatea.

Vladislav

Cum m-am decis să nasc cel de-al treilea copil? Când Miroslava a fost diagnosticată, medicii au spus că totul se datorează maladiei măduvei osoase. Şi am decis să facem transplant, am început să căutăm un donator. Nici eu, nici soţul meu nu ne-am potrivit şi am fost sfătuiți să mai naştem un copil, care să devină donator. În timp ce eram însărcinată, diagnoza a fost respinsă, dar deja nu aveam cum să dăm înapoi. Aşa în familia noastră a părut Vladislav.
A treia sarcină a evoluat bine, naşterea a fost normală, am născut un băiat sănătos. Acum deja este în clasa întâi.

Vladislav frecventează ore de muzică, îi place să înveţe. Şi-i mai place să facă ceva în casă împreună cu tata – ei ba un scaun repară, ba un cui vor bate – sunt de ajutor. Atât cea mai mare, cât şi cel mai mic se poartă cu Miroslava ca cu un copil sănătos, obişnuit. Eu în genere nu fac deosebire între ei, pe fiecare pot să îl cert şi la fel pot să îl laud pe fiecare.

Viaţa de zi cu zi

În mediu, venitul nostru nu depăşeşte şase – şapte mii de lei pe lună. Cu aceşti bani întreţinem trei copii, plătim facturile pentru servicii. Cu noi mai locuieşte sora mea.

Desigur, că planific pe viitor să merg la serviciu. Dar trebuie să mă asigur că Miroslava va merge la grădiniţă şi totul va fi bine. Doar atunci voi merge la serviciu.

Cum este ziua noastră? Dimineaţa mă trezesc la şapte fără un sfert. Pregătesc micul dejun, îi trezesc pe elevi, îi gătesc şi îi petrec la şcoală, iar pe soţ îl petrec la muncă. Cel mai târziu se trezește Miroslava. Ea mănâncă, apoi împreună facem curat, ne ocupăm de treburile casnice, mergem la plimbare. Apoi pregătesc prânzul şi deja împreună îi aşteptăm pe cei de la şcoală.

Desigur, că uneori e obositor, dar vara, de exemplu, toţi merg la o mătuşă în sat, la râu pentru o săptămână sau două. Şi în acele momente mă plictisesc fără ei. Vei face curat, vei spăla, vei privi televizorul, şi apoi ce?
Şi să nu facă greşeli …

Încerc să fac tot posibilul ca viaţa lor să nu difere de cea a altor copii. Prefer să mă lipsesc pe mine de ceva, dar copiii mei o dată pe lună să meargă la carusel, la teatru sau la pizzerie.

Și încă, în fiecare an revelionul îl sărbătorim împreună, nimeni nu pleacă nicăieri, toată lumea este acasă. Copiii mă ajută cu plăcere la gătit, împodobesc Pomul de Crăciun.

Când am născut primul copil, mi-am spus că nu voi mai avea niciodată copii. Acum nu-mi pot imagina viaţa fără ei.

Da sunt o mamă absolut fericită. Am mulţi copii, şi îi iubesc pe toţi.

Îi educ să nu fie egoişti, să trăiască nu numai pentru ei înşişi, ci şi pentru alţii. Ca atunci când vor deveni maturi, să se ajute reciproc, şi să aibă grijă unul de altul. Şi, desigur, visez că ei să fie fericiţi. Şi să nu facă greşeli.

26732197_1767660659913879_455641429_o

Irina Galacenco, preşedintele organizaţiei obşteşti „Triniti”, Rîbniţa

 

Copiii: Daniil – 16 ani, Egor – 11 ani, Alexandr – 4 ani.

Trei, şi toţi băieţi

Aveam 21 de ani, când am născut primul meu copil, Daniil. Eram deja căsătorită cu primul meu soţ, sarcina nu a fost planificată, dar deja eram căsătoriţi, iar copilul a fost dorit. Sarcina a evoluat bine, dar totul a fost ca prima dată – nu înţelegi ce se întâmplă, dar ţi se pare că totul ar trebui să se rotească în jurul tău.

Când am venit la maternitate să nasc, cântăream 98 de kilograme. În timpul primei sarcini am adăugat 36 de kilograme. Primul copil, precum şi următorii doi, i-am născut singură.

La cinci ani după naşterea primului, m-am căsătorit a doua oară şi am rămas însărcinată cu cel de-al doilea copil. Toţi trei copii sunt de la taţi diferiţi. Spun calm acest lucru, nu este nimic ruşinos în aceasta. Daniil, desigur, îl aştepta foarte mult pe fratele său, vorbea cu burta, i-a ales singur numele. Aşa s-a născut Egor.

A doua oară am născut mult mai repede. Atunci venisem la maternitate, ni s-a spus să mai aducem ceva şi în timp ce toată lumea a mers să cumpere acel lucru, eu deja născusem (râde).

Al treilea copil a fost planificat. Alexandru s-a născut în 2014, aveam 33 de ani. Am lucrat până în ultima zi a sarcinii: miercuri am venit acasă de la serviciu, mi-am adunat lucrurile şi împreună cu soţul am plecat la Chişinău pentru a naşte. Acolo mi s-a spus că încă e devreme, iar când m-au examinat, mi-au spus se pare că nasc. Aşa l-am născut pe al treilea. Apropo, soţul a fost alături de mine în timpul naşterii de la început până la sfârşit. Astăzi, cel mai mare are 16 ani, cel mijlociu este în clasa a 4, iar cel mai mic are 4 ani.

De fiecare dată când am născut, a fost o experiență nouă, dar întotdeauna a existat dragoste. De trei ori, când mi-au pus fiul la piept, mă uitam şi mă gândeam: „E un adevărat!”.

Pe primul l-am alăptat timp de un an, pe al doilea şase luni, iar al treilea a fost alimentat artificial.

Concediul de maternitate

Cu primii doi am stat acasă într-u concediu de maternitate clasic de trei ani. Iar cu al treilea, când m-au externat, m-am dus la serviciu în aceeaşi zi. Avem o conducere proastă – nu avea cine să mă înlocuiască (râde).

Când m-am dus la serviciu, cel mic rămânea cu cel mai mare, el l-a dădăcit, avea 11 ani atunci, îi pregătea amestecul îi schimba scutecele. Până la amiază cu copilul şedeam eu, apoi venea cel mai mare de la şcoală, el rămânea cu Alexandr, iar eu mergeam la birou.

Nu am avut niciodată acest sentiment de vinovăţie a unei mame ce lucrează, sau mai degrabă a fost, dar a dispărut. Ştiu doar că atunci când stau acasă timp de o săptămână, în a şaptea zi, îi urăsc pe toţi. Le dau mai multă dragoste când nu sunt cu ei tot timpul. În general, cred că o femeie ar trebui să lucreze neapărat, deoarece după trei ani de concediu de maternitate începe să gândească şi să vorbească în limba unui copil de trei ani.

Pentru fiecare copil am primit câte o sumă unică, la al treilea copil ea a fost de aproximativ 200 de dolari, plus am primit o alocaţie de întreţinere până la un an şi jumătate. Avem multe facilităţi pentru familiile cu mulţi copii – copiii frecventează grădiniţa, şcoală gratuit, nu plătim pentru manuale, copiii sunt hrăniţi gratuit la şcoală, nu plătim nimic pentru cercuri, secţii.

Nu aş spune că este mai scump să întreţii trei copii decât doi. Nu ne este mai greu, cu siguranţă.

Desigur, că ne dorim foarte mult o fată. Şi în viitorul apropiat vom începe să lucrăm la acest capitol.

Tradiţii

Deoarece cel mai mare învaţă la Şcoala Suvorov, când vine acasă la sărbători, noi gătim multe lucruri şi apoi le mâncăm o săptămână. Ne place sa mergem foarte mult la pădure, avem şi un câine, ne plombăm cu el, aceasta la fel e o tradiţie.

Încă aproximativ o dată pe lună dăm copii bunicii noastre. Şi când rămânem numai noi doi – privim cu plăcere televizorul în linişte, de obicei privim un film bun.

Am un mare noroc de tată, el este foarte bun. Este şi prieten şi tată pentru toţi copiii. El se ocupă cu ei, dacă este necesar, iese în concediu pe motiv de boală, îi duce la grădiniţă şi şcoală, îi aduce. Şi ne pregăteşte, de asemenea, tot felul de țincturi, cumpără vitamine, în sezon – în fiecare dimineaţă merge după lapte proaspăt de capră.

Cea mai importantă tradiţie este să ne strângem împreună la sărbători, la sfârşit de săptămână la o masă mare. Mâncăm împreună, întotdeauna ne aşteptăm unii pe alţii, nimeni nu mănâncă separat. Această e fericirea, e gălăgie mare, toţi povestesc ce li s-a întâmplat, câinele ne priveşte cu ochi flămânzi şi pisica la fel.

Cel mai important lucrul este familia

Odată am mers la Moscova la muncă pentru un an, destul de conştient. Daniil avea doi ani şi l-am lăsat cu bunica. Şi mie, şi lui îi era foarte greu. Mulţi ani după aceea eu am avut un sentiment de vinovăţie că nu am fost cu el.
De atunci nu am plecat nicăieri, lucrez în oraşul natal, copiii mei învaţă aici.

Eu împreună cu soţul dorim să le insuflăm convingerea că cel mai important lucru din viaţă este familia. Nimic şi nimeni nu este mai important decât familia, mai aproape decât fraţii, părinţii. Şi că valorile materiale nu contează.

Desigur că sunt o mamă fericită, pentru că am mulţi copii, îi iubesc, ei mă iubesc, toţi sunt diferiţi, sunt sănătoşi, puternici, frumoşi, de succes şi toţi la ceafă au semne la fel de la naştere.