img
Natalia Palamari: „Îmi era frică că oamenilor le va fi frică de mine” 27 Martie 2020

Eroina noastră de azi este o femeie care și-a învins fricile și a spus deschis lumii întregi că trăiește cu HIV. Natalia Palamari, locuiește la Tiraspol și una din activitățile este să le ajute pe femeile de acolo să-și accepte statutul și să-și trăiască viața cât de bine pot.

Interviul cu Natalia este ca o discuție intimă și relaxată cu o prietenă – ea povestește fără ocolișuri și eufemisme, despre ce înseamnă să fii femeie cu HIV într-o societate ca a noastră, despre cum i s-a schimbat viața odată cu aflarea diagnosticului, despre dorințe și regrete. Să o „ascultăm”, deci.

 

- Dvs. sunteți o femeie care trăiește cu HIV. Când ați aflat despre statutul dvs.? Cum a fost?

În februarie s-au împlinit 13 ani de când mi-am aflat diagnoza. Uitându-mă în urmă, văd ce schimbări colosale au avut loc în domeniul HIV. Atunci rezultatele pozitive se anunțau la domiciliu. În cazul meu a venit o femeie, epidemiolog, și așa, deodată, îmi spune drept în față: „Aveți HIV, nu plângeți, mai aveți câțiva ani”. Eu, auzind cuvintele ei, am avut isterie. Acum, însă, sunt consultații până și după testare, este terapie și etapa acceptării este cu mult mai puțin dureroasă.

 

- Ce ați simțit atunci?

Groază, că nu voi vedea cum cresc copiii. Mă autocompătimeam grozav... Am bocit aproximativ o lună... Acum, iată, mă gândesc – în acele vremuri la Chișinău tratamentul era accesibil de câțiva ani, de ce nu eram îndreptați acolo? Doar aveam dreptul. Unii așa și nu au ajuns să vadă deschiderea centrului nostru SIDA.

 

- Cum ați povestit despre statutul dvs. familiei, apropiaților? V-a fost frică?

- Am povestit despre statutul meu dintr-un singur motiv - credeam că voi muri și rudele trebuaiu să aibă grijă de copiii mei. Acum aș fi făcut altfel, atunci i-am făcut să se neliniștească mult și să-și facă griji. Îmi era frică, în același timp, de aceea că în timpul primei „consultații la domiciliu” am fost instructată că trebuie să dezinfectez cada din baie de fiecare dată după ce o utilizez și că nu trebuie să dau cuiva ștergarele mele. Îmi era frică că oamenilor le va fi frică de mine, pardon pentru tautologie.  

 

- Ați reușit să vă acceptați din prima statututl?

- Eu am avut mai mult noroc, în comparație cu alții: atunci, cu 13 ani în urmă, după o lună de bocete și autocompătimire, am ajuns într-un ONG unde am văzut oameni care gândeau cu totul diferit de felul în care gândeam eu, am aflat despre tratament și, astfel, într-o zi, trenul meu a urcat din nou pe șine. Practic, într-o singură clipă totul s-a schimbat și în câteva luni am abandonat studiile și am început să fac voluntariat în organizație, apoi am fost angajată. După alte câteva luni, s-a deschis și instituția medicală.

 

- Statutul v-a schimbat viața, cercul de oameni apropiați?

- Absolut. Prietenelor apropiate le-am povestit deodată, adevărul e că atunci era un efort enorm pentru mine, până la lacrimi și un nod în gât. Acum, însă, pot povesti și străinilor fără nicio dificultate... De altfel, prietenii și familia m-au susținut (deși, nu i-am anunțat pe toți membrii familiei în același timp). Însă, faptul că am nimerit deodată într-un ONG a fost catalizatorul schimbărilor. Informația, oamenii... În sens că, până a-mi afla statutul, învățam la Drept, aveam careva planuri și intr-o clipă totul s-a prăbușit. A luat ceva timp, până am înțeles că nu e așa, dar și interesul a dispărut... Tot planific să dau la altă facultate, dar cu fiecare an, timpul parcă se comprimă.

 

- Stigma din jurul HIV v-a limitat visele și scopurile?

- Mai degrabă acestea s-au schimbat, au devenit cu mult mai reale, deoarece înainte nu eram sigură de ceea ce vreau cu adevărat. Și, dacă, bunăoară, acum zece ani îmi doream să ajut persoanele care trăiesc cu HIV, acum îmi doresc să schimb matricea care îi face pe oameni să se simtă inegali...

 

- Au fost situații când a trebuit să povestiți despre statutul dvs., dar n-ați putu s-o faceți?

- Odată... Cu mult timp în urmă, în timpul vizitei la un chirurg. Am avut un abces care trebuia înlăturat. Țineam minte o grămadă de istorii, despre refuzul asistenței medicale și cunoașterea metodelor universlae de prevenție... Și atunci doctorul întreabă: „Aveți boli rele?”. Și eu behăi ca o oiță: „Nu-uu”. Și acum îmi amintesc.

 

- Cât de des ajungeți să vorbiți despre statutul dvs.? Care e cea mai des întâlnită reacție la cei care află că sunteți HIV-pozitivă?

- Des – și la consultații, și la evenimentele informative. Persoanelor HIV-pozitive - le aduce ușurare, în timp ce persoanelor HIV-negative – uimire. Uneori, când, bunăoară, le făceam teste la HIV celor care povestesc că nu se protejează și aleg doar parteneri „curați”, îi întrebam în ce categorie m-ar pune, după care le spuneam că am HIV de mai bine de zece ani – iată în astfel de cazuri reacția e amuzantă.

 

- Din experiența dvs., femeilor le este mai greu să trăiască cu HIV sau, dimpotrivă, mai ușor? V-ați ciocnit de atitudini misogine, s-a suprapus aceasta stigmei pe care o trăiește o persoană cu HIV?

- Femeia, în opinia mea, se ciocnește mai des de discriminare, măcar de aceea că nimerește în maternitatea noastră și alte instituții medicale. Maternitatea noastră e o „fericire” îndoielnică. Femeia se pregătește să devină mămică, însă acolo e atât de stresant.  Pentru cine nu e la curent: acesta este un izolator, unde copiii sunt ținuți separat, unde totul este marcat, unde în cartelă, la „Boli ereditare” e scris: „HIV”. Și știți, chiar și unii dintre colegii mei care activează în domeniul HIV, consideră acestea o normalitate. Un medic ginecolog, care a participat la cercetările desfășurate de UNAIDS, spune că HIV se transmită prin vasul de toaletă, alta afirmă că majoritatea copiilor se vor naște infectați. E un cerc vicios. Iată la ce mă refeream, când spuneam că vreau să schimb matricea în care ajunge o persoană care trăiește cu HIV. Doar știința și medicina ne-au oferit posibilitatea să avem o viață împlinită, dar stereotipurile sunt în continuare de neînvins. În privința misoginismului – acesta este cusut în conștiința noastră. Și lasă să spună cât vor - că suntem din URSS și că drepturile femeilor este ceva ce ne reprezintă – nu e adevărat. Acest fapt este evident, după câte femei trec prin violență. În societatea unde „taci, femeie, ziua ta e 8 martie” e considerată o glumă, despre egalitate nici nu poate fi vorba.

 

- Ce sfat le-ați da femeilor, care au aflat recent despre statutul lor pozitiv?

- E acceptabil să plângă un timp, dar mai departe trebuie să construiască o relație cu doctorul, să caute informație și să înceapă să comunice cu alte femei care trăiesc cu HIV. Prietenia, ca și dragostea, nu se selectează în dependență de statutul HIV, dar comunicarea cu femeile care au această experiență este de neprețuit. Aș spune chiar că înlocuiește o mie de cărți...

 

- Cum ați descrie experiența dvs. în activism, ca și femeie? Și concret – în lupta cu stigma în jurul HIV/SIDA?

- Cred că îmi este greu să mă numesc activistă. Probabil, primul pas serios în sensul activismului a fost participarea în proiectul fețelor deschise, acea experiență mi-a demonstrat mie însămi că fricile nu sunt reale, noi singuri le invetăm și ne ținem de ele. Inițial, nu înțelegeam pe deplin amploarea proiectului, credeam că va fi ceva de dimensiuni mai mici, de genul expozițiilor. Pe final, doar o singură dată o prietenă din copilărie m-a acuzat de egoism, că nu am grijă de copiii mei, care, potrivit ei, au de trăit în această lume. La început, recunosc, m-a atins, dar, reflectând, am decis că eu anume la ei mă gândesc și vreau ca în lumea în care ei vor trăi, să fie mai puține prejudecăți,

Lupta cu stigma nu este doar despre exprimarea în fața publicului, dar și lucrul individual cu fiecare femeie concretă: să o ajuți să se accepte, să conștientizeze că având HIV, ea e la fel de valoroasă, nu e cu nimic mai rea (decât alte femei), deoarece toate inițial se consideră mai rele decât femeile fără HIV. De mulți ani, practicăm lucrul în grup cu femeile care trăiesc cu HIV, iar anul acesta ne-a venit în ajutor un proiect de mentorat, orientat spre lucrul cu autostigmatizarea, cu fricile care nu ne lasă să devenim mai fericite.

 

- Ce vă conduce în activitatea dvs. de apărătoare a drepturilor omului? Vă doriți să atingeți un obiectiv specific?

- De o importanță primară este necesitatea identificării unui drept încălcat și a inducerii unei decizii de schimbare. Or, de cele mai dese ori cum se întâmplă? Omul are necesitatea să vorbească și, ca un observator exterior, eu pot izola problema și așeza pe rafturi o posibilă soluție, dar, iată, să acționeze, de regulă, puțini se decid, multe rămân la etapa „am vorbit și ajunge”.

 

- Cum credeți, ce ar putea să reducă stigma față de HIV în țara noastră? Și ce ar ajuta la schimbarea atitudunii față de femeile care trăiesc cu HIV?

- Legi care să protejeze de la discriminare. Deocamdată acestea nu funcționează. Mai multe fețe deschise, mai mult lucru cu tinerii, mai ales cu viitorii medici, speranța e în ei, în cunoștințele lor moderne.

 

- Ce, în opinia dvs., lipsește în serviciile de preveție a HIV/SIDA?

- Nu ajung programe calitative de prevenție pentru adolescenți. În timp ce băieții mai cunosc câte ceva despre prezervative, fetele, în general, nu sunt învățate să vorbească despre ele. Când tinerii și tinerele au început deja să practice relații neprotejate, e târziu să petreci careva programe. Până a începe partea practică, ei ar trebui să cunoască despre prezervative, sarcină, infecții. Și acestea nu trebuie să fie niște lecții singulare, ci stabile, fără ipocrizie. O fată cu HIV îmi povestea cum în colegiul ei s-a predat o lecție despre HIV, la care li s-a spus că dacă s-au rănit, să toarne peste rană votkă (desigur, aceasta nu trebuie de făcut), dar, iată, despre sex și prezervative – nimic.

Aici aș menționa și prevenirea violenței împotriva fetelor. Programele sunt necesare și pentru băieți, ei doar nu sunt de pe Marte, ei văd ce se întâmplă în jurul lor, simt necesitatea să afle despre asta, dar habar nu au cui să se adreseze.

 

- Ați schimba ceva în trecutul dvs., dacă ar fi așa o posibilitate? Dacă da, de ce?

- Da, e legat de relația cu copiii mei. Aș vrea să fiu o mamă mai bună pentru ei.

 

 

 

Похожие статьи